Virajul

Mâinile au fost primele. Dacă în oglindă nu arunca decât o ocheadă fugară, mâinile îi săreau în ochi mereu. Avea nevoie de ele, nu le putea evita. Erau cele mai potrivite să-i dea vestea. Îmbătrânești. Le-a privit îndelung, le-a întors, nu era adevărat, în palme pielea stătea la fel de întinsă ca întotdeauna. A ridicat din umeri, și-a îndesat casca pe cap, a luat prima mănușă cu întărituri pentru protecție și a pus-o pe mâna stângă, a schițat jumătate de zâmbet, a luat a doua mănușă cu întărituri și a pus-o pe mâna dreaptă, a zâmbit întreg, cu tot cu ochi. Motorul se încălzise și torcea supus între picioare. A flexat degetele, a inspirat mirosul de piele și a simțit cum devenea nemuritoare. Așa cum nu putea să fie legătura cu bărbatul din fața ei.

Îl întâlnise pe o șosea din Norvegia, când făcuse o pană. Era singură și alți motocicliști trecuseră voioși pe lângă ea, mulțumindu-se să-i răspundă cu un salut prietenos la mâna ei ridicată pentru a cere ajutor, în timp ce cu cealaltă arăta spre cauciucul ce semăna cu o înghețată topită. El a văzut și a oprit. A dat un telefon, a așteptat cu ea până a venit o echipă de asistență și au făcut o reparație provizorie la roată, cât să poată ajunge în siguranță la cel mai bun atelier din orașul lui. Au rămas la o bere până seara târziu, s-au luat la întrecere cu cele mai trăsnite amintiri din călătorii, au descoperit că aveau foarte multe lucruri și locuri în comun. A doua zi, la plecare, el i-a promis că avea să viziteze România cât de curând. Nu a durat mult până să-i admire siguranța cu care se apleca pe curbele de pe Transfăgărășan. Pilota motocicleta ca și cum ar fi dansat, lăsându-se mult de pe un picior pe altul, o traiectorie fluidă și elegantă, iar ea îl urma ca trasă de o ață, îi oglindea mișcările și cânta tare în cască, singura sală de concerte unde putea să facă asta fără nicio jenă, la adăpost până și de muștele sacrificate pe vizieră. 

Pasiunea pentru motociclism o ajutase să deșire ghemul de rușine crescut de femeile din familia ei. Bunica o învățase să-și ascundă propriul corp, iar mama fusese un manual viu despre cum să nu se facă de râs în fața lumii, să nu iasă în evidență, să tolereze, să se prefacă, să lase de la ea, să slujească, să fie recunoscătoare, să tacă. Uneori instinctul o împingea la revoltă și striga că mai bine ar fi învățat să moară, decât să trăiască după regulile astea. Mama se uita la ea cu blândețe și îi spunea: să mori e simplu de-nvățat, să răzbești însă ca femeie prin viață e mult mai greu. 

Încercările ei de a fi invizibilă, de a rămâne pe benzile trasate de alții au ținut până când șeful a luat-o ca pasager pe noua lui motocicletă. În mai puțin de cinci minute, hotărâse că nu avea să fie niciodată mulțumită cu locul acela, era al naibii de incomod. În plus, toată distracția se întâmpla în față. Tipul se excitase la ideea că ar vrea să învețe, se oferise să o ajute și încercase să o pipăie la întoarcere, în lift. Îl pocnise cu năduful reprimat și adunat de cel puțin trei generații, el se înfuriase și-i spusese că mai bine ar fi urmat un curs de gătit dacă era așa de inhibată, iar ea se înscrisese la prima școală moto care îi inspirase încredere, chiar de a doua zi. Nu înainte însă de a-și anunța demisia.

Primele concerte în cască le ținuse când mergea prin poligon și se plictisea făcând opturi în jurul jaloanelor. Mai târziu cântase când era încântată de peisaj sau înspăimântată de viraje. A continuat să fredoneze și pe ploaia torențială care s-a abătut asupra lor pe ultimele ace de păr. Până să ajungă în parcarea de la cabană, era deja udă până la piele. S-a dat jos și a strâns de mai multe ori din pumni, amuzată de cum se scurgea apa din mănuși. A fost de acord că ar fi putut împărți o cameră cu paturi separate pentru o noapte, să se usuce și să se încălzească. Așa că au folosit-o pe rând pentru a se elibera din chingile echipamentelor ude și s-au regăsit afară, pe terasa de lângă lac. 

Cât așteptau berea și sporovăiau despre urșii cerșetori, el i-a trecut mâna pe față, o atingere ușoară care a desenat o linie familiară. Și-a pipăit și ea obrazul, altădată urmele de la cască dispăreau mult mai repede. A inspectat din nou mâinile, acum încrețite ca după o baie lungă. Îmbătrânești. Nu, era doar de la ploaie. Mama o avertizase că avea să rămână singură, că femeile deștepte pun mâna pe un bărbat înainte ca trupul să le trădeze. Dar ea se bucura mai mult de plimbările lungi în necunoscut decât de o viață previzibilă în familie. Dacă tot nu găsise omul potrivit, își inventase un crez și îl hrănea cu kilometri. Și dacă rămânea singură, ce? Putea măcar să creadă că bătrâneții îi va fi greu să o prindă din urmă. Până atunci, și sigur mai era până atunci, avea încă libertatea să se bucure de trupul ei așa cum poftea. În clipa de față, corpul ei înghețat avea nevoie de căldura unui om.   

În cameră, unul dintre cele două paturi a rămas nefolosit. Mâinile lui au căutat-o și au atins-o ca și cum ar fi urmărit o hartă a comorilor, iar degetele lui i-au făcut toată pielea să se strângă până când durerea s-a confundat cu plăcerea. Nu mai întâlnise pe nimeni atât de atent la reacțiile ei, domol în mișcări și hotărât să nu-i lase nicio parte a corpului neîncălzită. Cu un astfel de bărbat ar fi putut să îmbătrânească. Sau așa a crezut până ce, epuizat de atâta ardoare, el a adormit și s-a pus pe un sforăit vârtos, acompaniat de pârțuri răzlețe. Pe un astfel de bărbat îl putea returna fără regrete nevestei care habar nu avea pe unde își plimba el vânturile.

Dar nu la jumătatea lui s-a gândit după ce prima rază de lumină s-a strecurat pe geam. Pentru ce suportase pe timpul nopții, merita un orgasm înainte de cafea. Când s-a ridicat mulțumită din pat, nu mai simțea nevoia să vorbească atât de mult, își rătăcise cuvintele printre cearceafurile răvășite. Trăncănea el suficient, imagina tot felul de planuri pentru zilele următoare, pentru vacanța următoare, pentru viața lor paralelă unde nu existau jumătăți sau copii și, cu puțin efort de imaginație, dispărea și Norvegia de pe hartă. Ea și-a deschis telefonul și a râs. Primise o grămadă de mesaje de la cel mai bun amic, motociclist și el. Era genul acela de camarad loial pe care-l scotea la băut fără să se teamă că avea să împartă și patul cu el, după câteva sticle cu vin. O anunțase că pornise și el spre Transfăgărășan, se trezise cu chef de dat pe curbe. Venea spre ea, s-ar fi putut încrucișa oriunde pe drum.

A pus telefonul jos și i-a spus că după ce-și luau la revedere, avea întâlnire cu un prieten, pe drum. Nici dacă ar fi aflat că are pană pe ambele roți, el nu ar fi întrerupt așa brusc torentul verbal. A deschis palmele, le-a închis înapoi și le-a lăsat să cadă pe lângă corp. Nu a mai zis nimic și au ieșit din cameră. S-a opus categoric intenției lui de a plăti singur cazarea. Ar fi fost ca și cum i-ar fi răpit jumătatea ei de plăcere. L-a îmbrățișat îndelung, ușurată că nu a insistat și că nu a făcut țăndări globul timpului pe care-l ținuseră între palme împreună. A renunțat la cafea și a plecat spre parcare privind doar înainte.

Motorul ei se încălzise și torcea supus între picioare. Și-a îndesat casca pe cap, mănușile încă umede i-au alunecat greu pe mâini. Nemurirea îi stătea ca un ghem în gât. În primii kilometri a fost liniște în sala de concerte. După care peisajul și-a deschis brațele în fața ei, ghemul s-a deșirat și din el s-au țesut, mai întâi timid, apoi din ce în ce mai hotărât, versurile următorului cântec.