Persona

(fragment)

oceanul se zbuciumă asurzitor în dimineața asta
– își spuse Arthur în timp ce culegea stele de mare –
nu știa ce avea să se-ntâmple, dar toate simțurile lui
avertizau o altă tornadă
se temea că de data asta va fi sfârșitul
va rade totul în cale
nu pentru el se temea
ci pentru toate vietățile micului său land
nu-și putea imaginea o lume pustiită
ochii săi fără vedere
erau mai vii decât ochiul ciclonului
sau ochiul-din-Cer

va trebui să strâng surcele
și de-ale gurii
să-nchid zdravăn obloanele
să o protejez pe bătrâna-pescar
s-aduc în casă și câinele, și puiul de bufniță
și pisoiul, și mânzul
să fie merinde pentru toți
măcar ei de-ar rămâne în viață
eu pot să dispar oricând
port în mine moartea
din secunda nașterii

Arthur se mai jucase uneori de-a dispariția
rătăcea adesea la-ntâmplare
oriunde-l purtau pașii
zile și nopți nimeni nu mai știa nimic de el
dacă o mai fi trăind
dacă o fi murit
nu dădea de veste, nu se preocupa
dacă îi simțea careva lipsa
dacă erau îngrijorați
singura busolă îi erau simțurile

doar bătrâna-pescar cu inima ei încercată
îl dojenea la întoarcere-acasă
îl bodogănea câteva dimineți
îi dădea de muncă
doar să nu se mai trezească în el
morbul dispariției

își promisese că nu o va mai mâhni
pe bătrâna-pescar cu nesăbuințele lui
cu zbuciumul care-l făcea
când ți-era lumea mai dragă
când totul în jur era calm, era liniștit
în el să țâșnească mustangii
de nestrunit
poate de aceea tornadele
îi mai potoleau morbul
nu putea să dispară când
trebuia să aibă grijă de bătrâna-pescar
și celelalte suflete
ar fi fost crud
ar fi fost netrebnic
ca plebea de peste munți
care nu conteneau să bombardeze
casă cu casă
stradă cu stradă
oraș cu oraș

în lumina amurgului tornada din largul oceanului
își juca ultima scenă
Arthur nu o mai băga de seamă
grijile lui erau în jurul casei
nu o să reziste nici treizeci de secunde
o s-o spulbere cu noi cu tot
își spuse fără să se oprească din
baricadat ferestrele
adăpostit vietățile
acoperind merindele

ieși în grădină să scoată apă din fântână
să aibă pentru trei zile
– doar n-o să țină o veșnicie
și nici noi –
și nici nu se apropie bine de puț
că simțurile tresăriră ca dintr-o
plonjare în altă lume
un iz de levănțică, iasomie, trandafir
îl izbi

nedumerit, se-ntoarse spre stânga
dincotro se-auzeau subtil pași timizi
nu era nici căprioara
nu era nici vulpița
apariția asta nu mirosea
a niciun alt animăluț
întâlnit de el vreodată

Maya se apropie până când
ochii fără privire ai lui Arthur
îi simți lumina
o iradiere stranie îl cuprinse
o senzație de regăsire
o reînsuflețire
o îngemănare
o stranie spaimă
ființa asta îi era
destin de viață
destin de moarte