Sunt câteva zile pe an (15 ianuarie, 9 octombrie și încă vreo câteva care nu-s fixe și țin doar de logica mioritică a scandalului) în care cultura scrisă iese din cercul restrâns și „exclusivist” al celor câteva zeci de mii de oameni care au legătură cu beletristica – brusc, aceasta nu-i mai preocupă numai pe hărtăniții de serviciu, ci, printre o mulțime de alte futilități cotidiene, și pe jurnaliștii mondeni și pe alți cetățeni care de-abia au ocolit analfabetismul funcțional. Aceste zile demonstrează cu o precizie diabolică, cu o ritmicitate nestrămutată cât suntem de provinciali și de rău întocmiți. Prin 2000-2001, când începeam să înțeleg câte ceva despre mine și-ai mei, speram că lucrurile se vor schimba, dar a trecut un sfert de secol și suntem la fel de tăntălăi și de țanțoși. Mă și întreb dacă vom depăși vreodată, ca societate, nivelul ăsta caragialesc și isteric, țâfnos, nombrilist, suspicios și resentimentar care nu ne dă voie, cu toate sforțările și dedicarea atâtor admirabili oameni de carte de ieri și de azi, să fim altceva decât o cultură nu atât minoră, cât neemancipată, ce întreține doar legături firave și formale cu ecosistemul culturii mondiale.

Nu-i vorbă, există în momentul de față trei scriitori români a căror premiere cu Nobelul pentru literatură e întru totul rezonabilă: Norman Manea, Ana Blandiana și Mircea Cărtărescu. Când afirm asta, iau în considerare notorietatea globală de care se bucură scrisul lor, premiile internaționale câștigate și înscrierea în grila de valori și în criteriile favorizate de juriul Nobelului. În România se oscilează și pe acest subiect între bășcălie și fetișizare, inși aflați în pragul inaniției intelectuale, care confundă calitatea unui scriitor și a unei opere literare cu propria precaritate spirituală și cu droaia de complexe și preconcepții ce decurg din ea, se exprimă cu hotărâre pe marginea Nobelului literar, fac și desfac liste de pariuri și se avântă în aprecieri critice care mai de care mai neghioabe, de parcă ar fi vorba despre campionatul intergalactic de table, pe care e musai ca „al nostru” să-l câștige (iar dacă n-o face, îl putem dojeni de parcă i-am fi încredințat o misiune crucială de care s-a achitat lamentabil).

Reactivată la fiecare început de octombrie, obsesia națională a Nobelului românesc face din decernarea acestui premiu un bâlci al deșertăciunilor pe care am face mai bine să-l ocolim în loc de a-l investi cu atâtea așteptări și de a-l echivala cu Eurovisionul sau cu vreun alt concurs popular la capătul căruia „măcar de data asta” să nu mai rămânem de căruță, să ne scoatem pârleala, să le-arătăm noi.

De am ieși odată din adolescența asta interminabilă.

Ilustrație: „Vibrație” de Gheorghe Constantin.