Revista Tomis

Creditorial

Facebook
Twitter
WhatsApp

Încă un Paște ne găsește dezbinați, suspicioși, temători-sastisiți, deși dacă ne gândim la momentele prin care treceam acum exact patru ani, când grație unor decizii de un absurd total (pentru care nu a răspuns și nu a plătit nimeni), am trăit câteva luni cu adevărat distopice (iar asta s-a adăugat la o psihoză răspândită pe scară largă, ce s-a dovedit cu mult mai malignă decât pandemia care a generat-o), da, s-ar zice că nu-i chiar atât de rău. „Noul normal” sau „noua normalitate” despre care se vorbea în 2020 ne-a intrat pe sub piele și ne-a îmbolnăvit durabil.

Războiul din Ucraina, ce ține deja de 800 de zile, nesfârșita ură pe care o vedem lățindu-se în Orient pornind de la ireconciliabilii israelieni și palestinieni, sentimentul general de nesiguranță și de sfârșit de epocă (degeaba încerc să-mi astâmpăr gândul că trăim, fără s-o știm încă, în primii ani ai celui de-al Treilea Război Mondial) sunt lovituri date nevoii noastre firești și umane de a ne trăi viețile și de a ne crește copiii în liniște și lumină. Însă lumina e bolnavă, ca răspândită de un uriaș organ necrozat, iar liniștea a ajuns să îngrozească, fiindcă știm că nu se mai lasă decât în preajma dezastrului.

Ce mai poate cultura? – iată o întrebare așa de veche, căreia nu i se poate da un răspuns mulțumitor și definitiv oricât te-ai strădui. Mai ales în vremuri pline de cinici și de hliziți. Da, cultura poate fi un instrument de dezamorsare, de micșorare a cantității de rău din lume, dar și un seismograf al prezentului incandescent, pe care simțim uneori (să fie doar o mare naivitate?) că l-am putea exorciza. Că i-am mai putea reteza din impetuozitatea cu care își nutrește degenerescența. Că am putea face cumva să îi micșorăm cantitatea de vitriol pe care ne-o aruncă zilnic în față?

Indiferent de răspunsul dat, avem datoria să încercăm, cu încăpățânare și din toate puterile, să nu ne pierdem nădejdea într-o lume ieșită din țâțâni, ce pare că nu mai dă doi bani pe ceea ce o face neprețuită. Să credem deci în sămânța bună cu care ogorul a fost semănat.

DE ACELAȘI AUTOR
citește și
RUBRICI: