Ar fi trebuit să fie o vară, aceasta cu un Campionat European și o Olimpiadă, în care sportul să fie celebrat în dimensiunea sa fundamental umanistă și plurală, pentru care cuvintele esențiale sunt competiție și colaborare. Din păcate, impresia dominantă după aceste aproape două luni este că celebrarea diferențelor care ne despart prin punerea în valoare a aspirațiilor în spiritul fair-play-ului și al dorinței de cunoaștere, de înțelegere cordială a celuilalt nu pare a fi în centrul preocupărilor unei omeniri parcă mai învrăjbite decât oricând în vremurile recente. Prima pagină nu o prea țin campionii, ci scandalul (întotdeauna bicisnic, dogmatic, creat artificial), breaking-news-urile ocolesc motivele de bucurie în favoarea dezastrelor (aproape întotdeauna închipuite) și a zarvei indignate, polemicile se poartă meschin și nu au în centru valorile pentru care s-ar cuveni să ne duelăm, urban, calm, argumentat, ci agendele ideologice. Obsesia americană a „războaielor culturale”, ce pare să ocupe de câțiva ani încoace întregul orizont al dezbaterii publice, a virusat democrațiile liberale în vreme ce despotismele asiatice își freacă mâinile și contribuie pe toate căile la dezbinarea „Occidentului colectiv” pe care îl urăsc din toate puterile.
O mutație malignă s-a petrecut în mentalul lumii euro-atlantice pe măsură ce își extindea sfera de influență și își cimenta setul de valori care au adus cu ele prosperitate, predictibilitate și echilibru social în părți ale lumii (cum este aceasta a noastră) care n-au fost defel cruțate de opresiune, abjecție și agonie a atâtor „generații de sacrificiu”. Simplu spus, când parcă începeam să ne obișnuim cu mai-binele visat, acesta a pornit a se crăpa pe la colțuri și fărâmița în mâinile noastre, sub presiunea unor conflicte nerezolvate, a unor dereglări și neclarități structurale băgate sub preș în epoca norocoasă (chiar așa: norocoasă, chiar cu tot ce am pătimit la trecerea prin purgatoriul acelui deceniu și jumătate de tranziție) ce a urmat Războiului Rece și care, fie că o acceptăm sau nu, s-a sfârșit.
Scriu toate acestea cu regret, ba nu: cu frustrare, ca unul care nu vrea în ruptul capului să se radicalizeze, să devină revanșard și părtinitor, să se arate tot timpul jignit de opțiunile existențiale și de limbaj ale taberei adverse. E de-a dreptul absurd, nu-i așa, ca un poet să pledeze pentru echilibru, dialog și încetarea acestei lupte epuizante între carteluri ideologice care vor să controleze limbajul pentru a controla politic realitatea. E vremea să decidem că trebuie să ne oprim din acest carambol autodistructiv și să ne uităm în jur, așa cum îndemna James Baldwin acum o jumătate de secol – conștienți că toți cei pe care îi privim suntem tot noi – că ceea ce detestăm și respingem poartă chiar chipul nostru. Și să facem alegerea de a nu fi noi monstrul.
