Ninge pe teme de Haydn

(fragment)

„În curând, urma să cadă noaptea.
Luminile în cartier deja începeau să se-aprindă.
După ultimul bloc, pe enormul teren viran care despărţea oraşul de calea ferată, sub cerul aproape negru, mai mulţi oameni se foiau de colo-colo, plimbându-se preocupaţi dintr-o parte în cealaltă.
Aici, până acum câțiva ani, nu era nimic. Te uitai în zare și privirea ajungea dincolo de capătul lumii. Era chiar de mirare că pe acel imens teren gol nimeni nu investise un cent în vreo construcție. Dar lucrurile între timp se schimbaseră. O mulțime de blocuri apăruseră în depărtare, linia de cale ferată fusese dezafectată, se amenajase o șosea, chiar cu trotuare, pe alocuri, pentru noii locuitori ai zonei, trotuare pe care niciodată nu circula nimeni, fiindcă apăreau de nicăieri și se terminau nicăieri, însă cineva se pare că avea un plan urbanistic.
Oricum, între ultimul cartier al orașului și noile blocuri rămăsese o suprafață uriașă de teren gol, fără amenajări, fără construcții, copaci ori asfalt, pământ gălbui spre maro și atât.

O maşină neagră, civilă, fără însemne, intră șovăind pe micul drum prăfuit din dreptul fostei căi ferate, drum făcut de roțile camioanelor care demult au tăiat perpendicular câmpul, merse cât merse, şi opri cam pe la jumătatea platoului.

Era cu puţin trecut de nouă seara.

Gafis, inspectorul şef, se dădu jos greoi, duse mâna la buzunarul hainei, scoase tabachera, apoi o băgă la loc.
De câteva zile încerca să se lase de fumat şi începuse prin a le mai rări, dar reflexele erau mai puternice decât voinţa.
Uita ce-şi promisese de şapte mii de ori pe zi şi se certa mereu pentru asta.
– Unde-i mortul? îl întrebă el pe Rooney care, cu aerul lui neajutorat, părea picat acolo direct din cer.
Rooney, grăsanul de Rooney, privindu-l în continuare de parcă atunci l-ar fi văzut prima oară, se îndepărtă mergând cu spatele câţiva paşi, se aplecă lângă una dintre maşinile albastre ale poliţiei, şi veni aducând ceva învelit într-o muşama verde.
Ajuns din nou în faţa inspectorului, dădu deoparte marginile muşamalei şi dezveli o mână, de copil sau de femeie, tăiată mai jos de cot.

Gafis holbă ochii la obiect, apoi la Rooney, care zâmbea strîmb şi avea un aer de tâmpit sadea.
– Ce-i asta? întrebă el arătând către mână.
– O mână, răspunse Rooney cu inteligenţa lui specifică.
– În regulă, spuse Gafis, am consemnat faptul. Dar, dacă-ţi aduci aminte, am întrebat unde-i mortul. Cadavrul, adică. Cadavrul, Rooney, nu mâna cadavrului.
– Acolo, spuse Rooney, arătând vag către ceva care putea fi la fel de bine şi în stânga, şi în dreapta, şi sus, şi jos.
Inspectorul scoase iarăşi tabachera, se uită la ea, apoi o băgă la loc.
– În afară de mână, Rooney, mai e şi altceva? întrebă el. Mă refer la un corp, un cap, nişte picioare…
– Daaa, spuse Rooney, dând senzaţia ori că e foarte beat, ori că s-a trezit din somn în urmă cu fix două secunde. Mai e şi corpul…
– Excelent, Rooney, spuse inspectorul. Vrei să fii drăguţ să ne arăţi unde anume? Dar mai cu precizie, dacă se poate…, sergent…

Ultimul cuvânt, rostit apăsat şi cu maliţiozitate, îl trezi pentru câteva secunde pe grăsan.
Rooney execută o aproximativă poziţie de drepţi, făcu stânga-mprejur clătinându-se, şi o luă către mijlocul câmpului, aidoma unui mecanism cu arcuri.
Dumnezeule, se gîndi Gafis mergând după el, ce oameni plini de calităţi lucrează în poliţie… Mâine-poimâine o să ne trezim că bandiţii or să ne roage să-i prindem, dacă nu cumva or să moară de bătrâneţe în paturile lor…

Lângă cadavru se aflau deja Hermes, Avastopulos şi Cony, toţi cu spatele la el, privind tăcuţi în pământ.
– Salut, băieţi, spuse Gafis.
– Salut, şefu’, răspunse numai Avastopulos, ridicându-şi cu un deget pălăria de pe frunte.
– Ce-i cu Rooney astăzi? întrebă el. Pare mai zăpăcit ca oricând… Şi când l-am întrebat unde-i cadavrul, mi-a adus o mână tăiată. Aici ce e?
– Restul, spuse Hermes.
– Şi mai mult decât atît, adaugă Cony.
Gafis se uită la ei aproape furios.
– Microbul Rooney se transmite sau sunteţi deja contaminaţi demult? făcu el sarcastic.
– Şefu’, uitaţi-vă, spuse Hermes din vârful buzelor, cu o expresie stranie pe chip. Uitaţi-vă… şi-o să înţelegeţi…
Ăştia s-au prostit cu toţii azi, îşi spuse Gafis, aplecându-se într-un genunchi deasupra cearşafului pătat de sînge.

În clipa următoare, scuturat de un reflex involuntar, îl lăsă înapoi, întorcându-se pe jumătate către cei trei.”

Alarma începe să piuie deodată foarte tare.
Omul se uită la telefon şi apasă butonul de oprire.
Chinuindu-se, încet, se ridică din faţa laptopului şi merge în bucătărie.
Înghite mai multe pastile, cu un pahar plin de apă.

E un bărbat foarte slab, îmbătrînit prematur, cu faţa tăiată de mici riduri.
Ochii albaștri au o lucire stinsă.
Poartă pantofi, are pe el o pereche de blugi largi și un pulover lung deasupra.
Înalt, cu părul gri, tuns scurt și o statură încă atletică, probabil că în tinerețe multe domnișoare își întorceau capul după el.
Din ce-a fost cândva, acum este aproape o umbră.

Afară e iarnă.
Ninge frumos de câteva zile.
Zăpada s-a aşternut peste tot într-un strat gros.
Neoanele de pe stradă strălucesc magnetic în smoala nopții.
Fulgii de zăpadă par minuscule fire de aur alb.
Niciun om nu trece, nicio mașină nu e pe stradă.
Un glob de sticlă moale a acoperit orașul.
Imaginea seamănă cu o ilustrată de Crăciun.
Omul priveşte pe geam cu ochii mari.
Un zâmbet uşor îi luminează faţa crispată.
Câtă dumnezeire, şopteşte el, câtă dumnezeire, Doamne…

Prin minte îi trece, fulgerător, gândul că la anul, pe vremea asta, nu va mai fi.
Doctorii i-au dat maxim încă opt-zece luni de trăit.
Şi încă are noroc: poate scrie, n-a ajuns la faza aceea gravă, de pierdere a cunoştinţei, dureri insuportabile, delir şi comă.
Moartea mai trebuie să aştepte puţin. Puţin.
Bărbatul se rupe din dreptul ferestrei şi revine la laptop.
Trebuie să aibă grijă de familie şi de copii, chiar dacă nu va mai fi.
Şi-a propus să scrie, în opt luni, măcar şase cărţi poliţiste.
Cărţile poliţiste se vând bine, publicul le devorează.
A terminat două, până acum.
Aceasta e a treia. Şi tot cu aceeeaşi echipă: Gafis, Avastopulos, Cony, Hermes şi grăsanul de Rooney.

Dacă are noroc, după moartea lui, poate personajele astea devin celebre, cărţile se reeditează, se traduc şi chiar intră în nişte scenarii de filme.
Familia lui n-ar mai avea nicio grijă, din punct de vedere financiar.
S-ar simţi uşurat pe lumea cealaltă să ştie asta.
Dacă are noroc, după ce moare.

Sigur, în tinereţe, demult, a scris şi altfel de lucrări, cu oameni, cu drame, bucurii, suferinţă şi durere, dar acum nu scrie pentru el, ci pentru viitorul familiei lui.
Atât ştie să facă, asta face, şi dacă romanele poliţiste se caută în general mai mult decît celelalte, atunci asta e obligat, asta trebuie să scrie.
Ca familia şi copiii să nu sufere de foame după moartea lui, fiindcă vor suferi destul că nu va mai fi.

Deocamdată, nimeni în afară de el nu ştie că mai are maxim opt-zece luni de trăit, şi soţia, copiii se bucură cînd îl văd la masa de lucru.
Dar gata cu pauza. La muncă. Mai are de scris patru cărţi. Patru cărţi şi gata.
Gata.
Omul ia loc din nou în faţa laptopului.
Se uită cîteva clipe la biblioteca din faţă şi reîncepe să tasteze:

Flegmatici şi tăcuţi, Avastopulos, Hermes şi Cony, ultimul cu un rest de ţigară în colţul gurii, îi înregistrau reacţia.
Cony scuipă mucul de ţigară şi îl întrebă aproape vesel:
– Ei, cum vi se pare? Şi să ştiţi c-a văzut şi Rooney… asta… D-aia, probabil, e cum e…

Idioţi imbecili şi cretini, înjură Gafis în gând, apoi se aplecă din nou deasupra cearşafului.
Mortul, o femeie, avea capul tăiat, însă pus totuşi la locul lui, dar invers, cu faţa înfundată în iarbă, iar braţele, amândouă, retezate la nivelul coatelor, erau aşezate în prelungirea cioturilor. Lângă ele, se mai aflau alte două antebraţe, ce aparţinuseră unui bărbat, judecând după mărime şi formă.
Cele două perechi de membre se atingeau la nivelul degetelor, dând impresia că vor să se mângâie ori să-şi ia rămas bun.
Părul blond al femeii strălucea nefiresc, părea foarte curat şi contrasta zguduitor cu trupul ciopârţit, murdar de sânge închegat.
Imaginea era atât de grotescă şi de absurdă în acelaşi timp, încât inspectorul, în ciuda experienţei de ani, timp în care a văzut zeci şi zeci de cadavre, făcu un efort uriaş pentru a nu vomita de oroare.
În plus, după aspect, era vorba de o femeie relativ tânără şi destul de atrăgătoare fizic.

Gafis înţelegea acum aerul flegmatic al celor trei şi aiureala lui Rooney, dar se simţea în continuare furios fiindcă nu-l prevenise nimeni despre ce urma să vadă.
– Şi ce-i cu braţul acela adus de sergent? întrebă el, aprinzîndu-şi în sfîrşit o ţigară.
– Ăla e singur, spuse Cony.
– Cum adică singur? nu înţelese Gafis.
– Adică atât am mai găsit, răspunse pe acelaşi ton Cony.
Imbecil cretin şi idiot, înjură Gafis în gând, din nou, privindu-l drept în ochi pe adjunct.

Mătăhălos şi buhăit, cu hainele de pe el mototolite şi pălăria boţită, Cony părea adunat de prin coşurile de gunoi, după ce trecuseră câinii pe-acolo.
Uitându-se cum stă aplecat, parcă gata să se prăbuşească, inspectorul avu o secundă de milă pentru subalternul său: ce poliţist ar mai fi ieşit şi din Cony ăsta dacă nu era părăsit de nevastă şi nici nu s-ar fi apucat să bea fără măsură după aceea… Ce tânăr promiţător era… Şi-acum, uite: arată mai consumat decât taică-meu…

Hermes ridică din umeri ca şi cum i-ar fi venit să râdă.
Rooney apăru şi el lîngă grupul inspectorilor, cu muşamaua aceea verde în mână.
– Dă obiectul acela încoace, spuse Gafis, parcă deodată enervat brusc.
Rooney întinse pachetul, luă iarăşi o aproximativă poziţie de drepţi, salută, apoi făcu din nou 180 de grade, luând-o, clătinându-se, într-o direcţie numai de el ştiută.

Sub lumina orbitoare a farurilor de la maşina Salvării, Gafis despachetă muşamaua şi privi cu atenţie membrul.
Observă pe unghii uşoare urme de ojă şi o dungă subţire pe inelar, puţin mai albă decît restul. Mâna fusese a unei femei.
Altă decât cea mutilată.
– Prin urmare, băieţi, se întoarse el cu spatele către maşină, avem de-a face nu cu o singură crimă, ci cu trei, deocamdată…
– Aşa spuneam şi noi, croncăni Hermes.
– … mâna această, ultima, e a unei femei, continuă el, sărind peste remarca lui Hermes şi, pe lângă omucidere, va trebui să luăm în calcul şi un jaf…
– Jaf? se miră Avastopulos. Ce jaf? Mie-mi ajung astea trei crime…
– Avem trei crime, da, cel puţin, un ucigaş excentric, violent, sadic şi calculat, dar şi un jaf. Mic, ce-i drept, dar jaf…
– Adică ucigaşul a furat ultima mână de la alt ucigaş? întrebă Hermes fără să clipească.
– Nu, deşteptule, spuse Gafis acru, nu la mână mă refeream, ci la inelul pe care victima îl purta înainte de a fi ucisă… Un inel vechi, probabil o verighetă…

Lovit de-o subită inspiraţie, Cony se trânti lîngă cadavru, cercetând braţele bărbatului.
– Şi ăsta purta verighetă! anunţă el după câteva secunde. Posibil, deci, să fie soţ şi soţie…
– Iar cadavrul blond aparţine amantei, nu? făcu Hermes cu aceeaşi intonaţie inexpresivă.
Gafis se uită la el crunt, dar nu răspunse provocării.
Rooney, între ei, privea ca la tenis, când către unul, când către celălalt.

Se auzi sosind o altă maşină.
– Autopsierii, anunţă Avastopulos. Acum vom şti mai multe…
– Noi mai stăm mult pe-aici? întrebă Cony căruia i se cam uscase limba şi simţea nevoia unei băuturi.
– V-aţi uitat peste tot? întrebă Gafis.
– Da, răspunse Avastopulos, însă la bezna asta mai găseşte ceva dacă-ţi dă mâna…
– Care din ele? întrebă Hermes. Că avem mai multe… Ba chiar şi în plus…
Rooney, luat prin surpridere, chicoti brusc.
– Eşti un idiot cretin şi imbecil, spuse apăsat Gafis. Îţi arde de glume? Suntem poliţişti sau jucăm în Camera Ascunsă?
Uluitor, Hermes lăsă capul în pământ.
– Scuze, spuse el. E din cauza tensiunii, cred… Nu ştiu ce-i cu mine…
– Încercuim zona, o securizăm, punem pază şi revenim dimineaţă, spuse Avastopulos. Acum sunt puţine şanse să mai găsim ceva…
– Nu, spuse Gafis. Acum. Presimt că vom mai găsi ceva, dacă ne concentrăm…
– Mâna care lipseşte? întrebă Cony.
– Nu, spuse Gafis. Altceva. Dar la fel de înspăimîntător…
– Păi, eu n-am văzut niciodată una ca asta… Ce poate fi mai înspăimântător…?
Inspectorul deschise gura, apoi o închise la loc.
– Aprindeţi farurile tuturor maşinilor, strigă el către oamenii din spate. Vreau să fie ziuă aici! Ai înţeles, sergent?
– Da, să trăiţi, spuse Rooney, apoi se întoarse pe călcâie şi-o luă la fugă spre marginea terenului unde stăteau grupaţi şoferii.
Peste puţin timp, după un huruit nervos de motoare amestecat cu zbieretele lui Rooney, care dirija alinierea, câmpul era scăldat de lumină.”

Alarma sună din nou.
E ora injecției, se pare. Trebuie să facă trei pe zi. În mod normal, ar fi o doză prea mare pentru un om care e doar bolnav. Însă el nu e doar bolnav, el e chiar pe moarte, iar doctorii au spus că, în situația lui, n-are ce rău să-i mai facă. Răul există deja și e localizat în creier.
În creier!
Ar fi acceptat un cancer în oricare parte a corpului, somat să răspundă, cu pistolul la cap, dar tocmai în creier i s-a părut din prima un banc prost. Îngrozitor de prost.
– Ce meserie aveți? a fost întrebat, după aflarea diagnosticului.
– Sunt scriitor, a răspuns reflex, apoi i-a părut rău când a văzut reacția doctorului.
– Ups! a făcut el, nasol!
Apoi s-a scuzat:
– Iertați-mă, vă rog, mi-a scăpat.

Doctorul era un bărbat tânăr, cu ochelari și o figură chinuită, de tip care suferă cu dinții. Mereu mergea aplecat din umeri, grăbit, dând tare din brațele îndoite. Părea ori foarte deștept, ori autist. Ori, și una, și alta. Gravitatea profesională era spartă adesea de reacții parcă necontrolate, de-o sinceritate extremă. Râdea din senin, își dădea cu palmele peste cap, se posomora brusc. Sentimentele țâșneau din el netrucate, ca lacrimile copiilor.
Scriitorul îl poreclise în gînd Kramer, după personajul aiurit din Seinfeld.
Kramer îl privea cu îngrijorare, sincer impresionat.
– Cancerul la creier nu e bun pentru nimeni, dar pentru cineva care lucrează direct cu creierul este cu atât mai rău, a zis el.
– În ce sens? a întrebat scriitorul.
– În toate sensurile, a spus sec doctorul și a refuzat să mai adauge ceva.

Kramer i-a dat voie să-și facă trei injecții pe zi. Alții nu ar fi făcut-o, fiindcă se depășeau nu știu ce norme, a găsit el pe net, interesându-se de boală. Se activa circulația sângelui, creștea activitatea cerebrală, și era ca și cum ai fi băut un litru de cafea tare, în loc de o ceșcuță.

Acum putea să moară și de inimă, și de cancer.
Ce alegi? Ai de ales? Poți măcar să alegi?
Și a optat pentru riscul cel mai mic. De altfel, nici nu a fost nevoie să aleagă. Viața, atât cât i-a mai rămas, a ales pentru el. Fără trei injecții pe zi „nu funcționa”.
Expresia datează din studenție. Atunci, se referea la cafea. Nu funcționez fără cafea, obișnuia să spună, în special dimineața. Acum, în starea lui, se referă la injecții.
Însă riscurile de a face un AVC distrugător, la tensiunea lui, mereu joasă, și la starea de epuizare pe care o are permanent, sunt mici. Există, a subliniat doctorul, dar nu trebuie să vă faceți probleme. O combinație de mai multe cauze pot genera o problemă, însă dacă nu beți alcool, ori cafea, dacă nu depuneți eforturi violente ori abuzați de sex, dacă nu luați droguri ori alte stimulente, concomitent cu tratamentul indicat, mergem pe un drum drept.

Afară tot ninge.
Colosal ninge.
„Ninge pe teme de Haydn”.

Roman în curs de apariție la Editura Casa Kafka