Ciucuri de mătase

În dreapta era camera de autopsie, dar Vivi fu îndrumată spre două uși mari, destul de uzate, cu geam armat. 

— Aici e, îi spuse asistentul cu salopeta albastră.

Mulțumesc-ul îi ieși automat pe gură, iar trecerea din lumea celor vii spre lumea celor morți se produse doar prin deschiderea ușilor de tip pendul. Zece mese de inox erau simetric așezate în încăperea cu pereți acoperiți cu faianță albă și inundată de lumina de neon. Nu simțea decât frig și nu înțelegea dacă e de la temperatura din aceea sală, de la atâta alb, de la lumina rece sau de la mesele ce nu erau goale. Cei șase saci din plastic cu fermoar erau o parte mai voluminoși, iar alții arătau ca niște baloane răsuflate după o petrecere. Se pare că pentru cei șase petrecerea se terminase. 

Avea șaisprezece ani când a urmat primele cursuri de dicție la Școala Populară de Artă din oraș. Șase sași în șase saci, repeta pe atunci. Voia să scape de accentul zonal, voia să învețe să se facă auzită, să-și găsească vocea cu care să dea glas personajelor preferate. Îndrăgea literatura britanică, cu tot ce era romantic în ea. Era refugiul ei în lumea de acasă, unde aproape că era inexistentă pentru restul familiei. 

Mai avea trei frați: o soră mai mare, Elvira și una mai mică, Ramona ce pe atunci avea doar 8 ani. Dominant era Octav, născut între ea și Elvira, favoritul mamei și sursa AVC-urilor tatei. Ultimul i-a fost fatal și am simțit că tata, ca un militar de carieră ce era, a dezertat din viață. Doar eu i-am simțit lipsa, restul au fost liberi să trăiască mai furtunos decât până atunci, mai ales Octav. 

Elvira tocmai terminase facultatea și se mândreau toți că ajunsese farmacistă tocmai când își cunoscuse viitorul soț. A avut grijă mereu de frații mai mici ca o mamă și mereu și-a depășit rolul de soră mai mare. 

Ramona de abia începuse școala și fiecare zi era o dramă pentru ea. Nu-i plăceau noile reguli și faptul că avea mereu teme. Fiecare dintre cei patru îi era un slujitor loial, fie că aplaudau orice liniuță sau bastonaș realizat pe caietul Tip II, fie că-i făceau lucrările din plastilină sau machetele. Pe cât era de mică și fragilă, pe atât de tenace era. Atunci când a terminat Dreptul și și-a primit bursa la Paris, nu s-a prea uitat înapoi. A plecat din casă ca și cum un contract expirase și începea un altul. Acum trăia în capitala Franței, căsătorită cu copia sa în variantă flamandă și aveau 2 copii ce întregeau tabloul succesului. Apărea rar în țară și atunci era totul o furtună. 

În ziua aceea, Vivi își repeta exercițiile de dicție singură acasă. Mama era cu Ramona la cursul de balet, Elvira la întâlnire cu viitorul soț. Ceasul de deasupra biroului arăta ora 18:25.  Căldura casei era în contrast cu vremea de februarie de afară. Stătea într-o cămașă de noapte pufoasă, dar picioarele-i erau desculțe. Adora să umble cu tălpile goale prin casă, însă gura mamei, acompaniată de cea a Elvirei, o urmărea:

— Pune ceva în picioare că răcești jos și n-o să mai faci copii!

Tălpile îi zburdau pe gresia rece, pe parchetul care scârțâia sau țopăiau pe covoarele de lână cu ciucuri de mătase perfect pieptănați și de nederanjat.

Nici nu simți când Octav intră și o privi dănțuind în rimele exercițiilor de dicție. 

— Hei, ai venit? Nu e nimeni acasă, îi zise și se opri într-o piruetă în cadrul ușii dormitorului pe care îl împărțea cu Elvira.

El își scoase geaca groasă cu glugă, o agăță în cuier și își netezi părul. Privea în jos, spre tălpile ei ce se răsuciră și, cu un ropot mărunt, o duseră în vârful patului ei. Pașii lui erau târșâiți, grei, tăcuți și o urmară. Ea se chirci în colțul patului, spre perete strângând un colț de plapumă sub bărbie.

— Dacă-ți e foame, mama a lăsat mâncare pe aragaz.

El se aseză în genunchi pe marginea patului tot privindu-i gleznele și tălpile până când Vivi simți că încep să i se răcească. Acea gheață urca prin ea. Mâna lui prinse una dintre gleznele subțiri. Rămase inertă căutând doar o formă de a străpunge zidul din spatele ei și să dispară. Palmele calde ale lui Octav aveau o curiozitate iar Vivi nu avea răspuns pentru ea. O trase ușor spre el, ea alunecând ca un lung șir de reproșuri nespuse. Corpul îi devenea iar cald sub presiunea lui Octav. Mirosul lui, atât de cunoscut pentru că obișnuia să-i poarte pe ascuns bluzoanele, acel miros o făcu să închidă ochii. Acum totul era într-un ritm cald, o cadență ca la cursurile de dicție. Doar un tremur încordat a lui Octav o făcu să deschidă ochii și, peste umărul lui, văzu că se făcuse ora 19:05. După ce el plecă din cameră, ea se cuibări cu genunchii strânși la piept, acoperindu-se cu plapuma. Ațipi.

Se trezi în hărmălaia Ramonei ce-și exemplifica noul pas învățat, agățându-se de tocurile ușilor, pendulând piciorul în față și în spate, înclinându-și trupul firav înainte și înapoi, în opoziție cu piciorul-pendul. 

— Așa se face corect un Développé! striga Ramona. 

În ușa dormitorului lui Vivi, întră piciorul, apoi trunchiul ei cu capul ei mic cu coc ca un măr.

— A, aici erai! Vivi e la ea în pat! spuse muzical Ramona și își urmă pașii către celelalte uși.

Vivi apucă doar să se ridice spre perete, că apăru și mama în cadru. 

— Asta e oră să dormi, domnișoară? Și imediat îi alunecară ochii pe ciucurii de mătase deranjați ai covorului. Vai, ce-ai făcut? 

— Ce-a făcut, mamă? exclamă Elvira care tocmai intrase în casă și se năpusti să vadă isprava. 

Își vârî plapuma sub bărbie lăsând să i se dezvelească tălpile.

— Ia uite, iar ești desculță! Și ți-a mai venit și ciclu. Cum o să mai faci copii dacă umbli așa ? Treci și te spală că strâng eu aici și pieptăn ciucurii.

Ușoare urme de sânge i se uscaseră pe pulpe și mici stropi rămaseră pe cearceaf. Elvira ca o furtună intră în urma ei să șteargă urmele, să schimbe așternuturile și să pieptene ciucurii. 

Două zile mai târziu, când Ramona era iar la balet și Elvira la întâlnire, Octav venit tăcut în ușa dormitorului ei. De data acesta, a avut grijă să nu mai deranjeze ciucurii. 

Orele de balet s-au terminat la sfârșitul lui mai și tot atunci s-a dus să facă avort la cel mai îndepărtat cabinet ginecologic din oraș. A schimbat un tramvai și două autobuze, dar la întoarcere a luat un taxi. În noaptea aceea a făcut febră. Elvira a vegheat-o chiar dacă era ocupată cu nunta. I-a administrat o doza șoc de antibiotic și febra a scăzut, dar durerile nu. Se prefăcea că-i bine, până în ziua dinainte nunții, când, în bucătărie, cu brațele pline de flori, a leșinat în timp ce împletea coronițe pentru domnișoarele de onoare.

— Vai, cât de palidă e? strigă atunci mama. Octav, vino să o ridici?

Vivi nu-i mai simțise mirosul de când se terminaseră orele de balet. L-a cuprins cu mâinile de gât și s-a lăsat dusă în pat. Mâneca cămășii lui albe era plină de sânge. 

— A leșinat iar! strigă Elvira.

Salvarea a venit repede și au luat-o. Elvira merse cu ea și, când doctorul îi spuse că are complicații în urma unui avort, Elvira nu a mai privit-o ca o mamă, ci ca o soră. Vivi a auzit-o vorbind cu Octav la telefon.

— A fost însărcinată. N-o să mai facă copii a zis doctorul. Vivi rămâne aici peste noapte să fie sub supraveghere. Mâine va veni direct la biserică. Spune-i mamei să-i pregătească rochia și nu-i zice nimic de avort. Pa!

Vivi adormi și se trezi în ziua nunții surorii e mai mari, cu rochia de domnișoară de onoare pregătită pe umeraș în cuierul rezervei ei de spital. Pantofii erau așezați cuminți la baza cuierului. Veni o asistentă care avea toate instrucțiunile, cum să o îmbrace, cum să-i facă bujori în obraji, să o externeze, să-i cheme un taxi și să fie la ora 11:00 la Sfântul Spiridon.

Ramona purta o rochie ca a ei, dar în miniatură. Elvira radia de fericire în contrast cu zâmbetul gingival al primei domnișoare de onoare. Vivi a făcut față evenimentului, până când un unchi din partea tatei, și el tot ofițer în rezervă, dar fără copii, deci fără AVC, a dus-o acasă. 

A doua zi dimineață, casa era plină de petale de flori ofilite pe jos, ciucurii de mătase ciufuțiți de la musafirii din alaiul miresei. Mama și Ramona dormeau în dormitorul matrimonial. Elvira își trăise noaptea nunții în noua ei casă. Ușa camerei lui Octav era deschisă, patul făcut, ciucurii nederanjați și un bilet pe noptieră adresat mamei. Vivi deschise șifonierul. Era gol.

Octav plecase să dea probele la Școala de Aviație și i-a motivat mamei că nu i-a spus să nu îi afecteze bucuria Elvirei. Urma să o anunțe cum a trecut probele.

Nu s-a mai întors nicicând acasă. Când a născut Elvira a venit la spital îmbrăcat în uniformă și a plecat imediat. Mama îi trimitea pachete cu prăjituri și musaca în fiecare lună, schimba doar adresa în funcție de baza aeriană unde lucra.

Elvira a făcut doi copii, lucra la Farmacia din cartierul mamei să-i poată lăsa copii în grijă. Vivi a terminat Facultatea de Actorie din oraș, fiind o actriță de roluri secundare la teatrul local. Locuia cu chirie în apropierea teatrului, trăind izolată în lumea personajelor ei mediocre. Ramona era definiția lui bine, merci  la Paris. Octav zbura, dar niciodată spre casă. Fusese căsătorit șase luni și fosta soție, necunoscută în familia lui, a născut un băiat.

Când mama a sunat-o în aceea dimineață, Vivi se spălase pe cap și avea tot părul prins într-un prosop turban. Nu-i plăcea să folosească fohnul și asta e bine că a auzit telefonul mamei.

— A murit Octav! Au venit doi polițiști să-mi spună. L-au adus la morga din oraș. Nu înțeleg nimic. Îți dau un polițist la telefon. Ia-l! 

— Bună ziua, doamnă. Condoleanțe. Domnul locotenent comandor Octav Ionașcu a fost găsit mort în condiții suspecte. Armata face și ea o anchetă paralelă cu a noastră, a Poliției Române. Avem nevoie să îl identificați. Este depus la morga din orașul dvs.

— Dar era la Câmpia Turzii. Ce s-a întâmplat?

— A fost găsit de niște vânători în Pădurea Șopa și prezenta urme de violență. Vă rog, haideți să ne vedem la morgă și vorbim mai multe. Sunteți sora, da?

— Da, sunt sora lui Octav. Ajung în jumătate de oră. Aveți grijă de mama, vă rog.

Șase sași în șase saci  își spunea Vivi în gând privind către cele șase mese de inox. Se întreba care este Octav. Nu-l mai văzuse de peste 20 de ani și nu știa dacă era gras sau slab. Refuzase să se uite la fotografiile ce le avea mama prin casa cu el în uniformă, la fel cum, și el refuzase să vină la vreun spectacol de-al ei. O clipă își permise să ghicească. A doua masă de la peretele din fund

— Aici este, o ghidă asistentul cu salopeta albastră. Vă avertizez că nu arată prea bine, doamnă. Să fiți tare, îi mai spuse și brusc trase fermoarul până la capăt dezgolind un trup firav, învinețit, supt de viață, plin de cicatrici proaspete și închegate. 

Cu capul înclinat spre trupul lui Octav începu să le numere, două câte două începând de la tălpi în sus. Numără până la douăzeci și opt când ajunse la sexul mult mai vânăt decât restul corpului și aproape lipit de o rană adâncă din coapsă. 

— Treizeci, treizeci și doi, treizeci și patru, continuă să numere cu voce tare. 

A cinzeci și noua rană era pe gât, în dreapta, imediat sub mandibula osoasă. Îi cuprinse chipul într-o privire rupând numărătoarea odată cu un oftat adânc. Cu degetul arătător îi lua o șuviță de pe frunte în care era sânge negru, închegat. 

— El e….spuse Vivi, și de abia își retrase mâna, că fermoarul o despărți de Octav.

— Veniți să semnați actele și, vă rog, să așteptați până vine Polița, îl auzi pe asistentul cu salopeta albastră ca printr-un gigantic tub ce propaga ecouri în tonuri joase.

Ușile pendul se închiseră în urma ei și se prăbuși fără vlagă pe primul scaun din hol. Cu capul în mâini, simțea șuvițele de păr încă ud alunecându-i pe față. Asistentul cu salopeta albastră îi băgă în intimitatea propriei dureri un clip board albastru cu 4 foi de  semnat.

— Aici, aici și aici, vă rog. Numele dumneavoastră și gradul de rudenie cu decedatul. Scrieți pe linia punctată.

Completă cu o supunere școlărească formularele și le lăsă pe scaunul alăturat. Plecă fără a mai sta după polițiști.

Nu era trecut de ora 11:00. Era o zi fără anotimp.  Era prima zi în care nu mai aștepta să ierte.