Să ne imaginăm o țară din care a dispărut dragostea.
Și într-o familie-i cumplit când se întâmplă asta,
ce să mai vorbim de un întreg popor
plin de hachițe și prost orientat din născare.
Să ne imaginăm un loc unde oamenii nu se mai recunosc
și se pândesc unii pe alții
și nu se rușinează de nimic.
În care membrul-fantomă amenință, suduie,
oftează în somn după satârul care l-a retezat.
Să ne imaginăm o placă de metal
trântită cu ciudă peste proiectele tale de viață.
Cămășile verzi și cămășile brune,
semn că unele mode nu apun niciodată,
taberele de instrucție, marșurile, ordinele lătrate.
Primii creieri scurși pe asfalt
într-o încăierare cu ăia care ne dușmănesc.
Să ne imaginăm limbile
tăiate și azvârlite iar ca vreascurile pe foc.
Să ne imaginăm flăcările
și să păstrăm în minte imaginea asta
ea ne-ar putea opri de la încă o mare ticăloșie.
Să ne imaginăm florile și oasele de sub flori.
Singurătatea. Mirosul ei de smoală încinsă.
Regretele prea târzii.

Să ne imaginăm o țară.

Pentru ce ai ținut un jurnal al silniciilor
și ororii zilnice, Gheorghe Ursu,
pentru ce ți-ai pus pielea în saramură?
pentru ce ai murit?

câtă vreme va mai fi libertatea atât:
un ied spintecat, o iluzie
care agonizează în pârloaga asta a spiritului
terfelit de țarevici și juzi
cu busola morală dereglată
de trei sute de ani de cârpeli jalnice?

ne rânjește în față și astăzi oportunismul
nesmintit al securismului,
sărbezind speranța când ne e lumea mai dragă
(atât de dragă până și când ne năruim)

fiindcă instrumentele sunt rău acordate și se trăiește din inerție
c-un ideal care-și batjocurește numele,
în țara-n care străbunicii noștri
înfometați de dreptate și mâncând rădăcini
au lăsat să se întâmple Istoria.

în cacealma sau calamitate, ne așteaptă
inevitabilul Nastratin, scuipatul și gloria.

A venit vremea să scriu despre poduri –
nu-i unul pe care să nu-l fi traversat fără un ghimpe în coaste
și cu inima cât un purice. Poduri de fier,
poduri de lemn, de beton și de piatră
cărată din cariere de blazare și hulă
cu spatele gol, tatuat în dispreț de artiști înrăiți,
la rândul lor cu foamea în cârcă,
poduri iconice și podețe peste pârâuri
cărora nu și-a bătut nimeni capul să le dea un
nume, oricât de neînsemnat.
                                             Poduri,
racorduri dinspre aici spre niciunde
biete poduri cărora li s-a urât să fie
martorii atâtor îndrăgostiți și sinucigași,
pontoane îngreunate de pași și de ploaia vorace –
răpăiala de care cei hăituiți se feresc
încercând să se adăpostească
de aritmia vieții ăsteia trăite la grămadă,
construcții episodice în nesfârșitul du-te-vino al
ordinii naturale, intervenții piezișe,
cu scop și direcție furișate de tehnocrații abisului
pe hărți unde nu ne vom regăsi niciodată,
poduri, blocaje
în care poți alege să accepți sau să te-arunci,
să mergi mai departe sau să asculți trepidația
până-ntr-acolo încât, și încercat de cele mai crunte anxietăți,
să poți admite că e parte din tine –
să devii trepidație
și întețire
și foame de viitor.

Să poți privi aninat peste parapet și să recunoști
                                   în străfundul mâlos
cârpelile unui rest de tandrețe
conturul îngerului nepăsător la dezastre
și casca de ciclist a tatălui tău.

Unde își trimite America nechemații,
cât de departe mai e astăzi departele?

urmează stația Guantanamo,
inevitabilă pentru a înțelege acest land of the free
sătul de prostiile tale, Walt Whitman, bătrân poponar
pe care nu îl mai bagă nimeni în seamă.

unde e inima Americii, în ce se mai scaldă ea
când insula Elis a devenit un pietroi
a cărui amintire-o detestă
iar Alcatrazul se pregătește să devină un lagăr?

America hillbilly și America cea habotnică,
America dolarului și țițeiului,
America lui George Wallace,
America înarmată până în dinți,
America supremației albe și America porcilor
au îmbătrânit visând la revanșă.

ca „ilegal” nu poți fi absolvit de vina de-a fi răspuns
chemării („Give me your tired, your poor, your
huddled masses yearning to breathe free”).

e timpul să le vedeți Imperiul destrămându-se,
șuieră Xi cu satisfacție printre dinți,
e timpul să vedeți milioanele de fețe ponosite
acoperite cu cagule în prime-time și puse la mezat.

America se strânge-n sine, urăște, se sugrumă –
America, te-am și uitat.

Și tot ce mai voiam să spun despre lume
și despre ce m-a făcut ea să mi se întâmple
(să fiu) am tot spus în ultimii ani pe la mese.
Fiindcă nu dai decât până la treișcinci,
am conchis (deși momâilor n-ar trebui să li se lase
în poezie luxul de a trage concluzii), ce ai mai bun de dat.
E o părere bazată pe un studiu strict al naturii umane
și al geniului răpus în act de societatea potrivnică etc.
Pe hormoni și biografie. Pe scrot.

Iisuse Hristoase, mi-e și rușine că te-aș fi plesnit
mai ieri peste bot. Ai transformat apa în vin
pentru noi, care nu voiam în ruptul capului să ne ducem acasă.
L-ai sculat din morți pe Lazăr, deși pezevenghiul spunea
cele mai porcoase poante pe care mi-a fost dat să le-aud,
deși de la recepție ne amenințau că ne dau afară
și pe bună dreptate.

L-ai făcut pe Elton John nemuritor
și ne-ai lăsat pe toți să dansăm în legea noastră
când popii cei proști ne afuriseau
Aleluia.

Mai lasă-ne să cântăm până-n zori, când păsările răpun
în fașă capitalismul ăsta care ne-a făcut pe toți
afânați și debili.

Dă-i Patriarhului o viață îndelungată,
el îmi joacă la bursă depozitele de fantezie
și speranța că aș putea fi premiat la următoarea extragere
c-un porsche cayenne.
Cum să nu îi țin pumnii?

Riposta mea la toate aceste minciuni ar fi trebuit să
fie măcar radicală.

Dar mie îmi pasă mai mult de cuvinte, de-nfrângeri,
de presele de ulei care ne fac oameni.

Și tot ce voiam să spun despre lume e că
sunt trei sau patru inși care ar putea să ne mai salveze.

Și pentru că nu îi știe nimeni,
și pentru că eu nu mai sunt poet, ci o babă sperioasă,
mă voi ruga să nu-i afle nimeni
cum nu m-am mai rugat de când credeam că o să-nnebunesc
și meteoritul cădea foarte-ncet
peste lașitățile mele de cap de familie
amenințat de avocați abjecți
și de sinucidere.