Alegerile pentru președinte or fi trecut, dar eu n-am trecut peste ele. Încă sunt tulburat de vortexul urii și al disprețului în care s-a prăbușit societatea românească, parcă mai polarizată decât a fost în toată istoria ei post-decembristă. Dar, ce soi de segregare a fost aceasta de-a reușit să producă un asemenea teribil impact?! De ce percepem toată povara acestui trecut recent mai degrabă ca pe-un monstru adormit, decât ca pe-un pericol neutralizat?

Politologii vorbesc despre polarizarea ideologică, iar ea este presupusă implicit atunci când vorbim despre „suveraniști” versus „globaliști”, „dreapta” versus „stânga”, „conservatori” versus „liberali” etc. Ce am simțit prin toți porii, însă, nu ține deloc de ideologie ci de emoții copleșitoare: adulație decerebrată, ură intensă, frică delirantă, dispreț abisal. Toate acestea nu sunt idei, sunt emoții stihiale, sunt bule tulburi ferecate ermetic. Camere de ecou afectiv.

S-a propovăduit, după alegeri, încercarea de înțelegere a „celorlalți”. Efortul, atât cât s-a produs, este lăudabil, dar nu cred că are vreun efect. Înțelegerea nu poate fi intelectuală în această situație, pentru că adversitatea nu este ideologică, ci emoțională. N-am sesizat prea multe convingeri politice în revărsarea de afect la care m-am expus cu voie și fără voie în această ultimă perioadă. Am observat, în schimb, spaimă copleșitoare, panică, un mediu prea coroziv pentru a permite existența fragilelor nuanțe.

Dar, ce poate fi făcut pe acest fundal de apocalipsă?
Poate ar conta mesajul simplu că avem mai multe în comun decât avem diferit. Că, indiferent de spaime și proiecții, tragem împreună pentru același proiect: România.
Dacă acest mesaj nu va răzbate, mă tem că de la următoarele alegeri vom trage, tot împreună, dar nu pentru România