Noroc cu butelca de bourbon, adusă de Tiți din State direct de la distileria din Tennessee. E imensă, ne-am hăhăit că acolo se bea whiskey la pet, nu bere. Suntem în luna mai, anul 2006. În subsolul liceului Mihai Eminescu, redacția revistei Tomis se-adună în jurul mesei de ședințe pentru o temă agasantă de lucru. Abia întors de peste ocean după o lungă absență, care-a permis micii noastre redacții să facă tot ce poftește, jupânul revistei Tomis, Ion Tițoiu, ne-a dat o temă agasantă de lucru: de Zilele orașului Constanța să punem și noi la cale a XII-a ediție a „Colocviilor tomitane”, la care „singura revistă de cultură cu ieșire la mare” va serba și 40 de ani de existență neîntreruptă (cu întreruperea se va rezolva peste 4 ani, dar asta-i altă poveste). Știm prea bine cum sunt adunările astea care nu provoacă nimic: niște prelegeri, fonfăieli și lecturi după care se bea și se mănâncă. Și iar se bea. Și iar se fonfăie. Și iar se mănâncă – fonfăie – bea pân-la ora închiderii. Cam asta acoperă, „îndeobște”, sintagma „viață culturală”, rostogolită mai ales prin provincii de cei care există doar pentru astfel de ocazii. Se caută o temă pentru dezbateri. Mă aud ricanând: „chiolhan cultural”. Vasilievici e la fileu și o prinde. Dacă tot punem și noi de-un chiolhan cultural, de ce n-am dezbate chiar tema asta? Facem front comun: asta e. Celorlalți nu le rămâne decât să ia ideea la pilă. Să o întoarcă frumos. Să sune mai mult a cultură, s-o dăm cu majusculă. Ce-avem noi aici. La Tomis. Avem Ovidius. O statuie, o piață, o moștenire. Ca atare, tema colocviului devine „Banchetul lui Ovidiu. Identități locale și chiolhanuri culturale”. Deci să băgăm în program și statuia. Să se recite din statuie lângă statuie? Nu se oferă nimeni. O colegă care-i și profă propune să aducă niște eleve să facă frumos. Poftim cultură, Cântarea Tomisului, cu tocilare. Ne-ar trebui un Ovidius, zice alcineva. Are-o cunoștință la teatru. Asta ne mai lipsea, Cenaclul Faru fost Flacăra. Se sună la teatru. Nu se procură actor, dar ni se promite o togă, mantie, antică, gen. Foarte frumoasă pentru ocazii de-astea, cică merge la fix. Se caută un Ovidius. Cin-să fie, cin-să fie. Ca să-mi țin pliscul, să nu fac ca tot dracii la degenerarea discuției, mă ocupasem de bourbon, și nu mă prind că toate privirile-s întoarse spre mine. Pân-la urmă cineva zice: Nas mare ai…, ca Naso, ești și poet… Insistă și ceilalți. Anesteziat de bourbon, mă consolez cu gândul că voi controla mai bine situația din interior. Din interiorul mantiei. Și al textelor, de a căror selecție prefer să mă ocup personal. Se trece la următorul subiect. Vasilievici face lista de poeți invitați. Tiți a aranjat ca lucrările colocviului (inclusiv masa și celelalte) să se desfășoare în incinta Cazinoului. De asta mă bucur, măcar așa apuc să-l văd și eu din interior. Nici nu credeam că mai e deschis pentru public. Probabil nici nu era (oficial, avea să fie închis abia peste 2 ani, din cauza riscului de colaps). Bourbon-ul îmi dă aripi și mă arunc: aș face și-o instalație suspendată acolo. De când așteptam prilejul. Făcusem instalații cu 1000 de linguri de lemn suspendate în Muzeul de Artă, cu sute de ouă golite și atârnate-n Muzeul Jalea sau cu schelete de pește tăiate din ambalaje de frigidere și suspendate peste bulevardul Tomis, acum aș fi vrut să atârn peste faleză niște păsări eterice, niște aripi transparente decupate din PET-uri și suspendate cu fire de nailon de câteva traverse de nailon întinse între balconul Cazinoului și acoperișul Acvariului. Dar nici propunerea asta nu scapă de pilă: ar trebui ca instalația să fie legată cumva de revistă! Așa că, pân-la urmă, ajungem la două instalații. Cea cu aripile transparente pe faleză, iar alta chiar în locul chiolhanului, cu simple pagini din vechile numere ale revistei, rămase pe stoc, care vor fi atârnate peste întreaga sală ca niște năluci de hârtie. 

16 mai. Mai e o zi până la eveniment. Mantia n-a sosit încă, e la spălat, o voi vedea chiar în ziua chiolhanului. Mă încearcă niște frisoane. În ce m-am băgat? N-am scăpat nici de elevele silitoare. Colega profă le-a pus să-și învețe textele și-acum le-a chemat la Cazino, unde fac instalația, să le-ascult, să vorbim. Sunt patru, par stresate și ele, li s-a zis să poarte rochii albe și coronițe, le zic și eu, în șoaptă, să nu-și facă griji, nu facem serbare școlară, nu trebuie să recite nimic. Stabilim că vor juca rol de muze-sufleori și-mi vor dicta în șoaptă versuri pe care la rându-mi le voi șopti în urechea fiecărui spectator din Piața Ovidiu. Răsuflă ușurate și pleacă zburdând. 

17 mai. Sunt în redacție și mă uit siderat la arătarea mov-albastră care îmi face ochi dulci prăvălită pe-un scaun. Exagerat de dulci. Asta e toga, mantia, antică, gen? Probabil de-aia au ținut-o ascunsă până în ultima clipă. Acum, poetul cocotă va trebui să iasă în stradă. Umplu până sus un pahar cu bourbon și-l dau peste cap. Mă duc să mă schimb. Doar chiloți, sandale și ea. E, practic, o rochie mov, cu volănașe și încă o pânză prinsă-n diagonală peste umăr. Mă-ntorc în redacție. Leit Naso, aud. Foarte amuzant, ce să spun. Mai umplu un pahar, îl dau peste cap, le rog pe muze să mă încadreze și ies glonț spre Piața Ovidiu. Lumea așteaptă cuminte pe niște bănci ordonate, pregătite pentru spectacol. O recunosc pe Doina Jela, mă duc fix spre ea, mă aplec și-i șoptesc niște versuri pe care-a apucat să mi le sufle-n ureche una dintre muze. Apoi fac un salt spre altcineva și tot așa. Cred că bourbon-ul a luat-o pe scurtătură că-l simt direct în creier. Angoasa mi-a dispărut, și-n scurtă vreme abandonez spectatorii formali și zburd prin toată piața, tai calea trecătorilor și le recit în urechi ce-mi suflă muzele care-mi roiesc în jur. Ce bine că au intrat în joc și țin pasul cu mine. Apare o dubă de poliție, uite printre zăbrele și-un deținut. Îi sar în față, oprește și, prin geamul care se deschide în dreptul șoferului, declam ceva din Ars amatoria. Uniformele se destind, deținutul surâde. Zburd mai departe. Niște măturătoare au luat o pauză de fumat, așezate pe-asfalt, mă așez între ele și le îngân din ce-mi șoptesc muzele din Arta iubirii. Niște tipi care beau la o masă fac semn să vin și la ei. După ce mă ascultă, întind o bancnotă frumușică. Mai că nu mi-au lipit-o de frunte. O întind muzelor și fug iar în stradă, unde opresc trecători și mașini până ajung pe faleza Cazinoului. Uite și un alai de nuntă. Pachetul tradițional local include musai o poză la bustul lui Eminescu. Probabil pentru arcade. Dar uite că mireasa vrea acum și o poză cu bardul ăsta mov. Ne desprindem de grup și, cu marea-n fundal, îi șoptesc din Amoruri, apoi cad subit și-i sărut o gleznă. Chicotește, iar eu îmi iau zborul, bourbon-ul ăsta o să mă bage-n belele. Urc pe treptele Cazinoului pân-la primul etaj, toată suflarea culturalicească deja s-a pus la mese, sunt și două cărți de-ale mele pe undeva, care-și așteaptă lansarea, dar nu le mai port grija acum, nu în rolul ăsta. Apuc un pahar de vin și cobor la intrarea în Cazino unde-i Sandu Vakulovski. Și el chiulește de la chiolhan, și-a făcut de lucru cu o instalație – face un graffiti pe o folie lungă prinsă între două coloane. Avea pregătite mai multe șabloane dar a păstrat numai unul, pe care-l multiplică obsesiv: o pagină din buletinul tatălui Alexei Vakulovski, transformată în stencil, pe care scrie doar „Tatăl nostru”. Când el și Mihail Vakulovski veneau, pe drumuri diferite, spre noi, primisem un telefon la redacție că tatăl lor se stinsese. Mihail a primit vestea primul, s-a făcut alb, n-a zis nimic și-a tăiat-o la gară. Sandu, ajuns mai târziu, a împietrit. N-a vrut să pună în gură nimic. Acum scrie cu spray, ca pe-o mantră, doar Tatăl nostru, Tatăl nostru, Tatăl nostru. Îi stau alături, îi țin stencilul, și nu ne spunem nimic. Aripile transparente pe care le-am întins peste faleză plutesc inefabil în briză, aproape invizibile, ca niște pui de duhuri. 

Sunt chemat sus, fac act de prezență, da-s ca o maimuță, mă pun în cur pe covor, între mese, mă fac că ascult ce se flecărește și număr nălucile albe pe care curenții de aer le leagănă lin sub tavan. Hai c-au ieșit frumoase și astea. Dar, printre clinchetele de pahare, tacămuri și glasuri indiferente mă încearcă doar senzații grele – de inutilitate, fatalitate, absurd. Ies și bântui prin restul clădirii și mi se rupe inima pe măsură ce îmi arată halul în care-au lăsat-o s-ajungă. Benchetuim în ruine, ca viorile pe Titanic. Pe treptele monumentale, care acum îmi par doar grotești, dau nas în nas cu un tânăr poet care se-ntoarce de-afară. Mă anunță, amuzat, că Paul Viniciuis a făcut o prostie și e arestat de-o patrulă. Ies val vârtej și-l văd gesticulând, împresurat de niște jandarmi. E și beat. Pare disperată situația. Sar între ei și-ncep să le explic, cu cât mai multe majuscule-n glas, că domnul e un mare poet, invitat oficial la Zilele Orașului. Gesticulez pătimaș, prilej cu care apuc să-mi văd mâinile – sunt albastre de când i-am ținut stencilul lui Sandu; era cam mic, așa că le-a vopsit și pe ele spray-ul. Se asortează cu rochia mea mov-albastră. Nu-mi dau seama că asta-n ochii jandarmilor e ca o capă agitată în fața taurului. Se strâng în jurul meu și-l lasă baltă pe Vinicius, care se face dispărut. Mă iau la întrebări și împusături, evident că n-am acte, reușesc să mă desprind, aud o suldamă, mi se urcă sângele la cap și-i răspund și imediat sunt iar înconjurat, luat pe sus și înghesuit într-o dubă între două huidume. Sunt eliberat după multe parlamentări, inclusiv cu jupânul Tițoiu, care apare într-un târziu să descâlcească situația. Se lasă noaptea. Ca o mantie îmbibată de alcool. Ne facem muci din felurite motive. 

Colocviul se-ncheie ca o mahmureală urâtă. Găsesc în cutia poștală un plic urât, din care-o hârtie și mai urâtă mă anunță că am de plătit o amendă uriașă pentru că-n față la Cazino aș fi tulburat liniștea și ordinea publică. Mă îneacă același amestec de absurd și fatalitate. N-am cum să plătesc și nici cum să mă apăr. Ajung în instanță. De fapt, e procesul lui Publius Ovidius, îmi spun. Mă alint, să-mi treacă dracii. El n-a găsit clemență. Un judecător amuzat mă achită. Jubilez. Nu sunt demn de Ovidius. Eu sunt doar Naso. Nasul.