„Fratele strategic” a rămas fără busolă; iar noi, ruda săracă, Europa, suntem invitați să ne descurcăm neînarmați în arena plină cu lei. Învățăm rapid să ne apărăm singuri, să ne ascuțim săbiile, să verificăm praful de pulbere, să ne otrăvim săgețile, să ne coordonăm apărarea în cerc – să nu simtă leii mirosul de frică din noi. 

Semne fără dubiu ne previn tot mai des: trebuie schimbat fracul de salon cu uniforma kaki, fără timpi pentru kituri de supraviețuire sau manuale de proceduri. În arena plină de fiare sălbatice care simt rapid mirosul sângelui, nu mai e timp de jocuri și glume. 

 „Uniunea Europeană a fost creată pentru a înșela Statele Unite”, ne spune demonic Trump într-o rusă desăvârșită, adunând nori negri deasupra furtunii noastre perfecte – prima pe care generația noastră o trăiește cu adevărat, după peste trei decenii de apatie și huzur. 

Avem totuși, din cuibul de foc al acestei furtuni, o uriașă oportunitate de a construi cu adevărat; de a învăța din mers upercuturi fatale, de a ne alege inspirat colțul de refugiu, de a supraviețui fiarelor sălbatice din arenă, de a nu depinde de auspicii sau de favoruri, de a afla rapid trucurile trântei care te feresc de sfâșieri și de ruperi. 

Avem astfel, în Europa, oportunitatea de a investi major și credibil în apărare și securitate – au trecut zilele de aur când frații culturali de peste Ocean ne păzeau galanteriile din saloane; avem oportunitatea de a ne proba jurămintele de sprijin, intervenție și apărare colectivă care zac în Tratatele sacrosancte ce ne consfințesc alianțele strategice – vorbele și verbele frumoase nu mai pot opri (singure) gurile de tun care se apropie, tot dinspre estul tumultuos și războinic, de zidurile cetăților noastre. 

Avem obligația de a investi substanțial nu doar în apărare și securitate, ci și în platoșele mentale care ne feresc de săgețile otrăvite din boții și trolii sosiți fraudulos în cămările intime ale gândirii noastre leneșe – o gândire captivă, avariată ontologic, naufragiată în paradigma referate.ro, care își găsește fără mult exercițiu critic răspunsuri la marile dileme în livrări lexicale de maximum 30 de secunde. 

Din umbra marelui urs spre valea umbrei morții, între o bornă impusă și una mimată, așa pare că ne vom fi construit cutumele cinetice. Cândva am știut totuși a găsi cărarea evadării din cușcă; poate același drum ne scoate și din mimă. Deopotrivă cu ceilalți europeni, reinventăm roata, într-o lume semiotică ce construiește din nou tuneluri secrete între marile puteri ale veacului, obscure pânze freatice ce țes la suprafață noi scheme și sfere de influență care amenință să ne lase iar în periferii; în periferiile din care ni s-a părut o vreme că vom fi ieșit definitiv. 

În această lume geopolitică ce se cutremură și modifică din temelii, generația noastră (de va fi fiind una) pare a primi un rol. Generația părinților noștri a găsit calea evadării din cușca sovietică și a construit în România mirajul lumii libere; am lăsat pe umerii și în grija acestei generații prăbușirile și ridicările schimbării paradigmatice a lumii; generația părinților noștri ne-a adus și în NATO și în UE, ne-a ferit de griji și de frici, a înfipt în solul conștiinței noastre semnele unei apartenențe mentale și culturale feerice, care părea eternă. Generația noastră nu a avut un ideal, crescută în lenea și luxul de a fi trăit fără credințe prin simpla inerție de destin pe care ți-o asigură, câteva zeci de ani, asumările de ardere ale generațiilor anterioare. 

Astăzi, această inerție de destin s-a stins.

Poate că noile generații, crescute departe de suferințe și crize, au un răspuns de dat acestor interogații care cresc în lumea geopolitică tulburată a sfârșitului primului sfert de veac din secolul 21. După trei decenii de apartenență la lumea liberă, vedem că stâlpii ei siguri se prăbușesc. Iar memoria noastră nu mai reține formula ezoterică de a construi pe nisipuri mișcătoare. Umerii acestor generații nu cunosc secretul poverilor imposibile; s-au născut prea fragili pentru suferințe reale. 

Lumea noastră se devorează harnic, hibrid și ingenuu; miraje nostalgice perverse cresc pe maidanul fără carte din mentalul nostru deșertic, unde bat mingea fericiți dacii și rușii; doar paznicii cărților mai știu răcoarea temnițelor estului, frigul din cimitirele sale. Rânjetele satanice ale estului se văd tot mai clar de la Pontul nostru nefericit. Îi priesc toate devorările de astăzi, toate neliniștile din penumbră. Pentru unele dintre ele, a sădit harnic și la timp semințele haosului. Pentru altele va fi fost doar martor atent și chibiț. 

Odinioară, Vestul ni-l trimitea pe Ovidius să cultive aici gustul pentru poezie și carte. Șederea lui Ovidius la Tomis va fi fost astfel borna culturală de început a unei apartenențe care avea nevoie de semne spre a se ști sigură în mijlocul nisipurilor mișcătoare, specifice spațiilor de intersecție. Borna aceea pare că se pierde din nou. Iar luntrașii noștri nu mai găsesc drumul către ea. 

Hărțile spre ea zac în bibliotecile pe care le închidem. Hărțile spre ea zac în bătrânii pe care îi ucidem. Hărțile spre ea zac în luminile pe care le-am stins.