Filmul The Substance, regizat de Coralie Fargeat, este un horror psihologic feminist dezgustător și provocator despre obsesia toxică de a rămâne în permanență tânăr, frumos și dorit, lucru care ajunge să anuleze orice crâmpei de suflet și să transforme trupul într-o vulgaritate monstruoasă. 

În cel de al doilea film al ei, regizoarea franceză explorează dimensiunea importantă a trupului, cu forțele și slăbiciunile sale, la fel cum o face și în filmul de debut, puternicul thriller senzorial despre răzbunare Revenge, doar că aici o face într-un mod diferit. Lupta nu mai este una cu spațiul și cu elementele naturii, ci e una cu timpul și cu efectele sale devastatoare, schimbând totodată focusul principal, de pe bărbați pe femei.

Elisabeth Sparkle este o actriță de 50 ani, care a câștigat cândva un Oscar și care are propria ei stea pe Hollywood Walk of Fame, iar acum reprezintă fața și corpul unei emisiuni de aerobic, dar steaua ei a pălit, iar Harvey (Dennis Quaid), CEO-ul rețelei de televiziune, dorește să scape odată de ea și să găsească pe altcineva mai tânăr. În urma unui accident de mașină, Elisabeth ajunge la spital, unde i se strecoară un stick cu prezentarea unui produs revoluționar de pe piața neagră, un serum miraculos galben fosforescentă care, prin multiplicare celulară, îi oferă o altă variantă a ei, una mai bună. Așa apare foarte atrăgătoarea Sue (Margaret Qualley), care se naște la propriu din corpul ei, ieșind din spatele ei ca dintr-un vagin uriaș. Problema e că, la fiecare șapte zile, fără excepție, cele două femei trebuie să facă schimbul, rămânând legate cumva între ele la nivel psihic, întruchipând o singură conștiință, dar ducând vieți separate în timpul regenerării. 

Aici o variantă mai bună înseamnă o altă femeie mai tânără, nu o copie fidelă a ei, o variantă mai bună înseamnă că poate procesul de îmbătrânire s-ar încetini, căci altfel ar fi lipsit de logică să vrei pe altcineva care să trăiască în locul tău și să se bucure de viața ta, dar având cu 25 de ani mai puțin, mai multă energie, mai multă pasiune, mai multe oportunități și mai mult viitor, subliniind absurdul situației provocat de disperare și curiozitate. La nivel de conștiință se produce disensiunea, care duce la o luptă egocentrică, cu ecouri adânci de Dr Jekyll și Mr Hyde, o luptă între matricea originală și doppelganger-ul rapace, fiecare dintre cele două femei pedepsind-o într-un fel sau altul pe cealaltă. 

  În scurt timp, Elizabeth devine pentru Sue o piedică, relația dintre ele transformându-se în una de genul gazdă-parazit, în care varianta ei ideală abuzează de corpul acesteia, furând tot mai multă viață din măduva spinării (lichid cefalorahidian), pentru a se menține tânără cât mai mult timp, ceea ce va avea în final repercusiuni îngrozitoare pentru ambele anti eroine. Dar Sue nu-i fură doar viața lui Elizabeth, ci și cariera de după actorie, devenind gazda emisiunii de aerobic, crescând exorbitant ratingurile emisiunii, devenind noua divă fitness. Ca nu cumva să fie descoperită și să nu i se facă greață și silă de decrepita Elizabeth, Sue construiește o cameră secretă, unde o ține pe această într-o stare de hibernare. Clona își ascunde fântâna de tinerețe în întuneric.

Într-o lume a proiectoarelor orbitoare, a pieilor întinse și a costumelor de baie sclipitoare, bătrânii nu mai au ce căuta, aici e loc doar pentru cei tineri și pentru noile lor expoziții care atrag și incită. Trebuie să rămâi nu doar tânăr, ci și frumos, ca să fii apt de muncă pe piața de divertisment.

Ura de sine, vanitatea și frica de a cădea în obscuritate sunt disimulate de înfățișarea exterioară și ținute închise în spații precum: un apartament, o scenă de fitness, un depozit și niște studiouri tv, creând o senzație claustrofobică și nevoia de a ieși la aer, nevoia de a ieși din cadru, unde poți să fii doar un om.

În această satiră despre convențiile sociale dialogurile sunt puține, pentru că nu mai este nevoie efectiv de ele, doar ce vezi contează cu adevărat, iar estetica e una distorsionată și viscerală, culorile sunt aprinse, iar imaginile îți sunt îndesate în ochi așa cum îndeși carne într-o mașină de tocat, și numai carne ai de consumat. Filmul se desfășoară ca o reclamă arthouse foarte lungă, obositoare și redundantă, arătându-ne lăcomia industriei de entertainment, cultura coruptă a produselor de înfrumusețare, idealurile de frumusețe imposibil de atins și superficialitatea celebrității, totul culminând cu o baie sângeroasă de tip Carrie care ne acoperă în sfârșit privirea nesătulă. Noi, spectatorii, rămânem prinși perpetuu într-un act de voyeurism, așteptând să vedem priveliștea senzațională a frumuseții exterioare, nu dansul timid al frumuseții interioare.

Titlul e astfel unul ironic, substanța se traduce prin lipsa de substanță, denotând dorința de venerație, aici totul e suprafață fără profunzime, iar mesajul filmului nu se dorește a fi unul subtil, căci nici publicul nu mai e unul pătruns de spiritul analitic, ci unul care poate șoca și oripila pe orice spectator, un mesaj care se metamorfozează într-o aglomerare de tumori, ducându-ne cu gândul la o altă capodoperă a body horror-ului, The Fly, regizat de David Cronenberg, film care a apărut în 1986, acum 38 de ani.

Filmul a luat premiul pentru cel mai bun scenariu la Cannes, iar în el se reflectă pe alocuri și melodrama din Showgirls, unde femeile devenite obiecte sexuale se bat între ele pentru a rămâne într-o poziție de exclusivitate hrănită de infatuare, de unde vânează privirile avide ale bărbaților, și nu e loc pentru amândouă, iar la urmă nu mai e loc pentru niciuna, nimicul ștergând până și urmele acestui freak show.

Elisabeth e interpretată magistral de Demi Moore, o actriță recunoscută în special pentru rolurile ei din anii ’90 din filme precum Striptease, G. I. Jane, Indecent Proposal sau Disclosure, roluri în care s-a impus nu doar prin frumusețe și putere de seducție, ci și prin vulnerabilitate și îndârjire, iar acum dă dovadă de mult curaj, expunându-se cu totul, atât fizic, cât și emoțional, la cei 61 de ani, arătând de altfel extraordinar, relansându-și poate astfel cariera. 

The Substance construiește un spectacol repulsiv și revelator, care aduce o critică stridentă la adresa standardelor de frumusețe nerealiste, relevând pericolul sacrificiilor făcute în numele acestora și puterea adicției față de tinerețe.