The Holdovers este o combinație ingenioasă de dramă și comedie, o poveste ce pare foarte familiară a trei oameni care rămân izolați într-o iarnă aspră a propriilor suferințe, fiind forțați să înceapă fiecare în parte un proces de vindecare, reușind să-și scoată capul din nămeții nefericirii.

În 1970, Paul Hunham (Paul Giamatti), un profesor de istorie antică de  la colegiul de lux Barton, din New England, este nevoit să rămână în campus în timpul sărbătorilor de iarnă ca să supravegheze cinci elevi care nu au putut să plece acasă pentru că nu au fost doriți de părinții lor. În cele din urmă, rămâne să fie responsabil doar de un singur elev, Angus Tully (Dominic Sessa, care e excepțional în primul său rol), un elev inteligent de 18 ani, dar rebel și capricios, care a atins performanța de a fi exmatriculat de mai mult ori. Alături de cei doi prizonieri irascibili se află și Mary Lamb (Da’Vine Joy Randolph), bucătăreasa școlii, care și-a pierdut recent fiul, un fost elev al liceului, în războiul din Vietnam.

Filmul regizat de Alexander Payne dă senzația de film clasic pierdut undeva prin nenumăratele sertare prăfuite ale cinematografiei universale, având un farmec aparte și creând o stare de dor pentru ceva nedenumit, poate nici măcar trăit, dar cu care te poți identifica complet. Cred că are șansa de deveni cu timpul un film clasic, nu în sensul de capodoperă, ci de film musai de văzut.

Într-un interviu pentru revista „Town&Country”, regizorul spune că și-a dorit să facă un film care să nu se simtă ca unul de epocă, ci ca unul contemporan pretinzând că suntem în anii ‘70, evocând o capsulă a timpului, dar povestea să fie elementul cel mai important.

Cele trei personaje din film întruchipează trei orfani, fiecare cărând după el câte o singurătate grea și apăsătoare, iar împreună cele trei singurătăți angoasante se agasează, fiecare căutând un pic de spațiu și de sens, un pic de libertate și de liniște, iar peste toate cele trei singurătăți se suprapun clădirea imensă a colegiului-internat și iarna aspră a Crăciunului, creând împreună o altă singurătate, una cu S mare, o singurătate monstru, dar nu și monstruoasă, o singurătate care combină umanul cu artificialul și cu naturalul, devenind o singurătate universală.

Deși rămân blocați la acest colegiu de copii privilegiați fără voia și fără vina lor, izbutesc în două săptămâni să încropească de bine, de rău o familie, ajungând treptat să se apropie unul de celălalt și să-și facă destăinuiri importante, și astfel ajungem să-i cunoaștem și noi și să le fim alături. Există o anumită melancolie pe toată durata filmului, dar e o melancolie în care nu te scufunzi până la fund, nici nu sfârșești prin a te îneca în ea, căci e echilibrată de căldura pe care o emană acești oameni năpăstuiți. 

Alexander Payne tratează cu mult umor, cu delicatețe și sinceritate tot acest sentiment îngrozitor de pierdere din viața celor trei, cu care poți empatiza în fiecare moment, din care reiese dorința puternică de a avea pe cineva alături, de a avea parte de afecțiune, de a îmblânzi istovitoarea singurătate, o singurătate care doar se intensifică în preajma sărbătorilor, trăgând după ea trena în franjuri a depresiei.

Paul Hunham e un profesor extraordinar, dar și un om ursuz și însingurat, rigid și frustrat, care are probleme cu alcoolul, poartă după el un miros de pește putrezit, de care nu poate să scape nicicum, e constant nemulțumit și de elevi și de profesori, iar asta se datorează standardelor sale foarte ridicate, dar nu numai. Mai târziu vom afla că profesorul morocănos a avut parte de o soartă nefastă când era elev, visurile sale nu s-au împlinit, iar acest lucru îl face să trateze lumea cu cinism, dar, cu toate acestea, dă dovadă de ceea ce lipsește cu desăvârșire în lume – simțul moralității. Iar moralitatea se află într-o luptă chinuitoare cu cei care sunt îndreptățiți de orice încă de mult timp, nu doar de azi, subliniind astfel structurile existente ale puterii din societate.

Deși el este un mizantrop, și are așteptări mari și nemulțumiri multe, dă dovadă de verticalitate, nu face niciodată compromisuri, se ghidează intern după știința aspră a eticii, rămânând ferm în deciziile sale și integru, chiar dacă asta poate însemna sfârșitul carierei sale. Oricine poate să facă bine când e ușor sau când nu există presiune, cum oricine poate fi fericit când e în vacanță sau când are succes. 

La final, cadoul pe care-l oferă profesorul celor doi colegi de detenție este cartea Meditații, de Marcus Aurelius, împăratul roman care a susținut stoicismul ca mod de a trăi, revelându-se în acest fel una din lecțiile importante ale filmului, aceea de a încerca să fii mai bun și a-i ajuta pe ceilalți.

Este poate singurul cadou pe care merită cu adevărat să ni-l facem unii altora în viață.