T-zero

24 de ore

Orașul se descompunea ca un cub de gheață. 
Vânzările de creme cu protecție solară explodaseră. 
Trenurile aveau întârzieri chiar și de șase ore pe distanțe de 300 de kilometri. 
Drumurile spre mare și spre Valea Prahovei erau adevărate cămăși de forță. 

Iar Melania, rămasă între betoanele capitalei, urmărea rubrica meteo la televizor, apocalipticul cod roșu care nu se mai lăsa dus de aproape două săptămâni. Noroc că exista secolul XXI, și noroc că secolul XXI avea parte de miracolul aerului condiționat, care-o închisese într-o bulă răcoroasă deasupra infernului de bitum. 

Scene cu mașini blocate în trafic, cu fântâni arteziene luate cu asalt de tineri și cu oameni buimăciți căutând cu disperare trotuarele umbrite i se perindau pe dinaintea ochilor purtate de fluxul burtierelor, până când pleoapele îi deveniră grele. Adormi cu bărbia-n piept și cu buza de jos dezvelită ca la sugari, făcând loc unui strop de salivă; stătea în fund pe canapeaua ei veche de douăzeci și trei ani, în pielea goală, ca o naiadă la gura izvoarelor, cu interiorul pulpelor, unde se irita de obicei din cauza căldurii, îmbălsămat cu pudră de talc și cu auzul vrăjit de huruitul plăcut al aparatului. Whirlpool sufla peste cei 70 de ani ai săi cincisprezece grade de primăvară pură, atât de dăunătoare sinusurilor, dar vitale în războiul bătrâneții cu încălzirea globală. 

O trezi la un moment dat un junghi în ceafă, urmat de-un strănut puternic. Luă panicată telecomanda de pe măsuța de cafea și opri aerul condiționat. Se duse în dormitor și trase de sertarul cu medicamente, căutând flaconul de ParaSinus, din care lua preventiv câte-o pastilă ori de câte ori se simțea expusă riscului de-a răci. Era un ritual care îmbătrânise odată cu ea; și ingera aproape cu tandrețe bulina sintetizată în 1877 de Harmon Northrop Morse, binecuvântat să-i fie numele, că mult a mai ajutat-o să-și țină sub control accesele de ipohondrie. 

După ce înghiți pastila, răsuflă ușurată, planeta-i revenise sub picioare. 

Auzi apoi telefonul sunând în bucătărie, vibra pe fundul de tocat legume; habar n-avea de ce-l lăsase tocmai acolo; drăcovenia făcea ca un cutremur. 

— Alo, da? Cine-i acolo?

— Săru-mâna, doamna Brăileanu, Andreea la telefon.

— Da, mi-am dat seama. 

Întrebarea „Cine-i acolo?” era un tic verbal care-i rămăsese din epoca jurasică a telefoanelor cu disc, când identitatea emițătorului era mereu o taină. 

— Cum sunteți? Vă descurcați cu nenorocita asta de căldură?

— Greu, fata mea. O s-o iau razna de la aerul condiționat.

În loc să mulțumească cerului că avea un scut în fața incendiului din atmosferă, prefera să pozeze în victimă, lucru pe care-l detestase în tinerețe la bătrâni, dar care, iată, se lipise ca un scaiete și de senectutea ei. 

— Câte paracetamoluri ați luat până acum?

— Eh, să nu exgerăm, îi răspunse chicotind bătrâna. 

— Rămâne așa pentru azi, la 19.00?

— Da, da. 

— Vreți să vă cumpăr ceva când vin? Aveți nevoie de ceva de la magazin?

— N-ar strica o piftie de paracetamol.

Izbucniră în râs amândouă – Melania cu râsul ei ușor pițigăiat, de pescăruș, Andreea cu hăhăitu-i contagios care culmina de fiecare dată într-un plescăit de satisfacție, ca după o bere. 

Andreea era voluntară a Asociației „Împreună”, un ONG care încerca să facă mai bună viața bătrânilor singuri. Iar Melania era o bătrână singură, un crater emoțional. Din tanti Melly, cum o alintau „americănește” rudele, nu mai rămăsese decât o stafie în agenda telefonului. Neamurile ei împrăștiate pe toate continentele o sunau din an în Paște. Singura ei soră, Virginia, se prăpădise din cauza unui AVC acum doi ani. Multe dintre fostele ei colege de fabrică începuseră și ele să se ducă pe lume-ailaltă, iar cele care mai erau aici se întemnițaseră în cartierele lor; ar fi avut mai multe șanse să mute mobila prin casă cu puterea minții decât să aranjeze o vizită sau o întâlnire în oraș cu ele. În plus, nu voia să fie o pacoste, să le bombardeze cu telefoane. Nu, nu, asta nu! Nu-i plăcuse niciodată să cerșească atenție. 

Însă rana ei deschisă era fiul, nerecunoscătorul ăla care nu mai voia să știe nimic de ea. Asta-i otrăvea zilele, zilele-i lungi ca firele de înaltă tensiune. Își închipuia adesea momentul fatal: murind neștiută de nimeni; și cum o găseau după o lună în stare avansată de putrefacție. Cine-o va duce la groapă? Cine-i va face pomenile? „Sunt o hoașcă pe care nimeni nu dă doi bani”. Însă de la o vreme cocheta cu ideea de a-i smulge Andreei jurământul că se va ocupa de înmormântarea ei; evident, în schimbul unei moșteniri, doar nu era dusă cu pluta ca să-i pretindă fetei o dovadă de altruism ca-n Biblie, ăla e pentru sfinți, nu pentru oameni, mai ales nu pentru cei tineri. Tinerețea-i mireasa egoismului. Citise undeva asta, dar nu-și mai amintea unde. 

Cât îl privește pe soț, Traian dăduse ortul popii de mai bine de cincisprezece ani, și nu doar că nu ducea lipsa acelui curvar irecuperabil, dar avea senzația că nici măcar nu fusese vreodată căsătorită, atât de amară îi fusese căsnicia. 

Melania avea uneori orgoliul cât casa, și-i fusese greu să admită că se simțea a nimănui, dar până la urmă, cu un nod în gât și tremurând de jenă, se declarase înfrântă și formase într-o zi numărul de urgență al asociației, pe care-l găsise afișat la poștă, cel mai bun loc pentru a arunca un colac de salvare bătrânilor. Dar și mai dificil îi fu să aibă încredere în puștoaica aiurită de 23 de ani care-i fusese repartizată de asociație. La început, de fiecare dată după ce Andreea pleca, cerceta minuțios prin casă, ca un câine polițist, să vadă dacă fata îi șterpelise ceva. Cu timpul, venise și nădejdea. Iar la asta contribuise și faptul că Andreea era fiică de poștăriță. 

Melania simpatizase mereu poștărițele. Meseria de plicar imita odinioară duhovnicia. Poate pentru că, pe vremea scrisorilor, factorii poștali puteau trage cu ochiul la secretele noastre. 

23 de ore

Arbitrul, un durduliu cu pălărie de skater, gen Liam Gallagher în ’96, și cu o cruciuliță aurie atârnându-i dintr-un lănțișor la ureche: 

— Băieți, știți regulile. Asculați de comenzile mele. Și fără exces de zel, da? Nu uitați că-i doar un sport, deci nimic personal. Întrebări?

— Nu, răspunse Laur cu gura plină, din cauza protezei dentare.

— Nu, mormăi la unison, din aceeași cauză, și adversarul său, un lungan deșirat cu dread-uri roz-albastre și gâtul plin de tatuaje, traper dintr-acela de duzină care n-a gustat în viața lui muzică adevărată.  

Își ciocniră mănușile de box și arbitrul le zise:

— OK, runda 1!

Laur se apropie cu pas hotărât de lungan, ținând lejer garda, și-i sări direct la mutră cu un croșeu care-și nimeri ținta. „Bravoooo, coaie! Bună stânga!” – răsună un omagiu dincolo de cușcă. Uimit de debutul impetuos al luptei, lunganul vru să reproducă pumnul încasat, dar Laur, profitând de cei douăzeci de centimetri în minus, deci de-o mai bună mobilitate a torsului, se feri elegant. Asta-i oferi timp să încerce semnul întrebării, lovitura derutantă cu piciorul din muay thai în care te prefaci că vrei să-i înfigi oponentului o talpă-n stomac, apoi, când ești pe punctul de a-l lovi, îți rotești iute coapsa și-i frigi o tibie sub maxilar, la butonul de nani-nani, ăla care trimite adversarul la pământ ca pe-un elefant împușcat. Bineînțeles că nu-i ieși schema, doar nu era Rodtang Jitmuangnon, spaima MMA-ului. Un cârcel îl străfulgeră dinspre fesa stângă spre tendonul patelar și se transformă într-o crampă musculară de toată isprava care-i aminti că era doar un amărât de amator. Lunganul profită de rateu și-i prinse piciorul, după care îl dărâmă la podea, se puse cu genunchii pe el și începu să-i care pumni la nimereală, fără vlagă, pumni de risipit energia. 

Laur reușise să-și ascundă fața între antebrațe și loviturile celuilalt sunau ca paleta pe covor. Arbitrul interveni și întrerupse morișca de pumni. 

— Nu faceți wrestling! 

Iată-i din nou la verticală. Lunganul gâfâia de parc-ar fi mutat depozitul Emag din Joița, avea fruntea îmbrobinită și dread-urile i se bălăngăneau ca niște paste fierte în ritmul sufocat al respirației. Așa că Laur hotărî să-l obosească și mai mult, schimbând frecvent direcția și lăsând garda mai largă pentru a-l determina să inițieze șarje și să coboare spre el; ca să-și poată pregăti astfel cadoul, biletul de aur, racheta SpaceX, the Mike Tyson trip to the moon. (Tyson a fost un maestru al jabului, cu pendulările sale magice de metronom pe sub pumnii adversarilor până când îi prindea cu garda moale și-i trimitea în delirium tremens. Cum izbutea asta? Le împlânta mai întâi un jab în stomac, făcându-i pe oponenții mai înalți să se încovoaie; iar odată ajunși la nivelul lui, în dinamica aceleiași lovituri, Tyson trântea un jab fulgerător de sus cu mâna cealaltă; apoi își copleșea prada cu răsuciri succesive în jurul ei, într-un dans tribal al morții, însoțite de croșee năprasnice la ficat și-n umeri, până când îi demola complet garda, întinzându-și astfel covorul roșu pentru knockout.) 

Laur, care-și luase numele de scenă „Pocnitoare”, procedă întocmai ca-n sutele de tutoriale despre arta lui Tyson pe care le studiase pe YouTube. Jab la burdihan, jab din cădere și-un dublu croșeu la ficat – toate loviturile executate cu o forță decentă. Recompensa nu se lăsă așteptată: lunganul își deschise garda ca o meduză, moment în care Laur încercă imposibilul, iar imposibilul fu de partea lui: îi cuprinse capul și, dintr-o săritură mai mult sălbatică decât precisă, reuși să-i înfigă rotula-n nas. Ștampila osoasă îl trimise direct în vertij pe celălalt, picioarele îl abandonară, centrul de greutate i-o luă la vale și căzu în genunchi ca o marionetă, înainte de-a se izbi cu fața de mocheta verde a octogonului. 

Laur se dădu acum într-o parte ca să-i cerceteze privirea, acea uluire bovină, ca agonia unui narcoman, pe care o produce KO-ul, selfie-ul suprem al sporturilor de contact. 

Spectatorii chiuiau, răcneau, își primiseră porția de endorfine. Puțini dintre cei care se adunau la astfel de cafteli amatoristice rezistau tentației de-a intra în ring. Prin urmare, cei mai mulți știau ce înseamnă să fii în pielea celui învins, să zaci ca un televizor cu lămpi la groapa de gunoi. 

— Victorie pentru „Pocnitoare”! decretă arbitrul, ridicându-i pumnul în aer. 

Dacă se gândea mai bine, asta fusese prima sa victorie obținută dintr-o rundă. Nu pentru că devenise mai bun, își spuse, ci pentru că adversarul de astăzi, cap-de-mop, fusese sub medie, dacă nu chiar la primele încercări într-ale MMA-ului.

Se duse la dușuri, și-n timp ce-și săpunea subsuorile și spuma-i picura de pe testicule pe faianța smălțuită, iar spre tavanul înalt aburii se împleticeau printre conducte oxidate de pe vremea Războiului Rece, se  gândea că, dacă ar fi avut de ales, i-ar fi plăcut să plece de-aici nu bebeluș, ci plin de vânătăi. Nu, nici vorbă, nu era vreun sado-maso, nu vâna durerea, ci istovirea, semnele efortului depus, acelea erau supapele lui, ochiul tumefiat, râtul cât un cartof, arcada spartă, carnea tăbăcită din care se năștea inevitabil smerenia, adică bucuria de-a fi în viață. 

De vreo doi ani, într-o hală de la Timpuri Noi, în curtea fostei fabrici de încălțăminte „Bourul”, funcționa un ring de MMA dedicat profanilor. Visai să intri pentru câteva minut în pielea cocalarului McGregor? Ei bine, aici îți puteai îndeplini reveria. Grași cât o betonieră, schilozi cât electrodul, „săliști” pocnind de creatină – nu existau departajări, oricine căuta nițică descătușare era binevenit în octogon, cu condiția să semneze înainte o declarație pe proprie răspundere. Da, era un soi de „Fight Club” ca-n filmul lui Fincher. Și mulți tratau locul ca pe-o șandrama pentru lupte de câini, dar se cărau imediat când aflau că pariurile erau interzise. 

Pentru Laur, octogonul se dovedise o ieșire de urgență. Îl disciplinase, îl făcuse să renunțe la junk food și, cel mai important, îi reactivase pasiunea pentru box, sport cu care cochetase în adolescență la Pitești. Aici accentul cădea pe pasiune. E important să ai o pasiune. E vital să ai o pasiune. Pasiunea e ca o inimă în plus, mai ales pentru cei încercați de sentimentul ratării. Iar Laur era unul dintre ei. Pandemia proaspăt încheiată nu făcuse altceva decât să aduage fitilul de dinamită tendinței lui tot mai accentuate spre izolare, ținându-l luni în șir într-un sedentarism de psihopat, într-o abundență de acizi saturați, seriale și cărți alarmiste despre tehnologie. 

Între timp, burta-i scăzuse, tricepșii prinseseră formă și scăpase de dependența de Neflix și HBO. Cu alte cuvinte, după standardele societății postumane, era aproape un om nou.

(fragment de roman)