***

De unde venim noi, ziua e pe terminate.
Credem prea multe și vorbim prea puțin.
Putem simți oboseala celorlalți, oboseala
adunată de peste zi ca sticlele-n crâșme.
Când ne deschidem pe rând corpurile,
un miros izbitor își face culcuș
în nările celor care ne ascultă povestea.
O, da, noi chiar avem ce povesti –
am cerut răsplata zilei ce-a trecut,
dar palmele ne-au fost scuipate.
Am fost umiliți, trântiți și aruncați.
Spaima ne-a curs încet prin obraji
precum apa murdară-n țevile ruginite.

De unde venim noi, ziua e pe terminate.
Poate doar nevoia de celălalt mai dezmorțește,
mai transformă chipurile noastre șterse
în fețe vii și luminate. Să nu răzbim,
însă, prea tare – singurătatea noastră
e cel mai de preț lucru pe care-l știm.
Și o să vorbim în continuare despre ea,
despre neputința incandescentă
care ne arde din temelii orice mișcare
în stare de latență; cea mai lungă
vindecare și cea mai recentă bucurie –
observată prin vecini, învățată prin absență.

poem de dragoste

asta a fost seara când am stat lângă ea.
un ponton vechi și liniștit
la marginea căruia eram noi,
ocupați cu timiditatea noastră.
mi-ai povestit atunci de
vechile tale obiceiuri:
priveai navele mari cum se-ntorc
la țărm și sunt ancorate-n cheiuri.
te emoționa bucuria imensă a echipajului,
a oamenilor care erau așteptați
de alți oameni –
asta-ți oferea speranța.
eu mă gândeam la cei
pe care nu-i așteaptă nimeni.
cei renegați de țărm,
cei care n-au la cine
să se întoarcă, dar se întorc –
asta-mi oferea o speranță.

un alt poem de dragoste

Râd tot mai rar și vorbesc tot mai puțin
de când ne-am întâlnit în ziua aceea.
Erai schimbată.
Purtai o rochie lungă
neagră
prin care încercam
să-ți ghicesc
conturul coapselor.
O ureche îți era ascunsă
de părul strălucitor și cafeniu,
îngrijit cu atâta delicatețe.
Îmi simțeam neputința cum băltește
în plămâni. De abia puteam respira.
Simțeam cum încolțesc stele
peste un castel de apă; cum
stelele devin un sentiment cald
despre care scriu tot mai rar
și îmi amintesc tot mai puțin.

același poem de dragoste

departe de noi dragostea noastră –
și am început să o descriem
la fel cum încerci să descrii
un peisaj pe care nu-l poți atinge:
au fost nopți îmbibate-n sânge
și au fost nopți la capătul cărora
nu am mai putut distinge
ninsoarea de lumină,
nopți ce nu puteau frânge
decât o parte de ruină.
am văzut de la depărtare
cum se deșiră inima,
cum se desfac firele ei
și curg în cascadă,
până când se hotărăște cineva
să-ți strângă inima la loc.
și se înalță deasupra lumii
un ghemotoc de inimă
pe care încercăm să-l descriem –
departe de noi era inima noastră.

încă un poem de dragoste

de emoție uităm să dormim apoi să ne trezim.
într-un anotimp înfiorător de rece,
lenevim îmbrățișați; ne folosim degetele
doar ca să imităm atingerile celuilalt.
puțin mai târziu, a apărut îngrijorarea –
am uitat geamul bucătăriei deschis
și a nins aproape toată suprafața pervazului
unde adeseori te retrăgeai să fumezi.
speram să nu te fi întristat;
,,e ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat”,
mi-ai repetat și, ca să-mi îndepărtezi
orice urmă de vinovăție,
ți-ai reluat micile gesturi –
micile buze trăgând dintr-o țigară,
suflând cu grijă afară o sferă de fum
care veghea un întreg orășel de provincie.
teama mea nu putea rezista –
ea dispărea odată cu fumul.