Alma

Mă cheamă Alma. Mă cheamă Alma.

Soare și sânge Sânge și soare Am mâinile pline de sânge un moș îmbrăcat în crem se agită deasupra mea Nu mă violează sunt ok Sunt ok Sunt în fața unui Denn’s Sunt un produs bio Un copil nou-născut plin de sânge Gata să iasă în soare Am pantalonii rupți am mâinile pline de sânge Sunt într-o scară jegoasă de bloc, lângă Böhmische Platz

Râd și nu îmi simt dinții Nu mai am limbă Limba mea e distrusă Soarele e acaparat de niște oameni în uniforme portocalii Au furat soarele Cred că e salvarea Aud sirenele Mă cheamă la ele dar nu e nicio mare niciun albastru niciun sunet numai negru roșu soare și sânge și soare Nu îmi simt corpul Moșul râde ca prostul Îmi face cu mâna în timp ce sunt urcată în salvare E o zi superbă azi, superbă Mă cheamă Alma Bine că știu asta Este tot ce contează Sunt în siguranță Sunt Alma fata lui Sunt fata lui Sunt copilul lui drag Mă iubește Nu mă iubește Mă iubește Nu mă iubește probabil niciodată nu m-a iubit sau poate că da Nu și după asta Nu și acum Oare ce am făcut oare nu mai am limbă Nu îmi mușc limba pun mâna pe ea acum am sânge și în gură Mai multe mâini se reped la mine mai multe mâini mă ating Nu mă gâdil deloc Nu mă gâdil deloc oricât ai încerca spun și mă ridic de pe pat tata la marginea lui la tălpile mele Râzând Tata Fericiți, eram foarte fericiți, eram foarte foarte fericiți și râdeam și tata se uita la mine mă privea și râdea Tatăl meu care ești în Ceruri vie împărăția ta facă-se voia ta închid ochii și nu mai știu nimic Doamne iartă-mă, Tata, iartă-mă iartă-mă iartă-mă

Miroase a rivanol și fașe elastice Simt niște mâini pe mine Îmi aud inima în timpane: bum bum bum Frică și negru Închid ochii Îl văd pe tata închizând uși Ușa de la biroul lui Ușa din camera în care se ceartă cu mama Ușa de la casă când plec să dorm la un prieten și nu așteaptă să îi fac cu mâna Mă uit la ușă Mă uit în jos și lacrimile îmi cad pe pantofi Îmi șterg pantofii cu mâinile mici Îi șterg atât de bine încât curăț și straturile de praf adunate în ultimele luni Tot sunt urâți Sunt Prada dar tot urâți Un moment în care m-am simțit bine și de care îmi aduc aminte acum e tot din copilărie eram cu tata într-un parc de distracții aveam o rochiță mov nouă mă uitam în sus la el Am dat peste o femeie care a spus că sunt picată din lună Mai mult a scuipat asta cred Am uitat ce i-a zis tata m-a tras strâns lângă el și m-am bucurat că mă apără

Sunt într-o cameră albă de spital. Poate fi și raiul, acum că soarele ajunge până pe patul meu. Am o perfuzie legată de mână. Telefonul pe noptiera din stânga. Pâlpâie, verde, iar negru, verde, iar negru. Nu văd bine așa că închid iar ochii. Iar spital, iar miros de bolnavi. Sunetele astea bolnave, scrâșniturile astea, niște unghii pe o tablă proastă de clasă Sunt cu tata pe iarbă stăm întinși și ne uităm la cer Ne uităm la nori încercăm să ghicim ce sunt înainte de a dispărea Un dinozaur mic acum un pește acum o suliță Acum o adunătură imensă și indescifrabilă Ne uităm la forma indistinctă se face frig Încep să plâng pentru că nu știu ce formă e Tata se ridică și pleacă Tata nu pleca tata uită-te la mine Nu mă lăsa când nu știu dacă pe cer e ceva sau nu ceva ce înțeleg ce aș putea înțelege Tata de ce nu mă mai iubești
Telefonul vibrează pe noptieră, e tata. Noi doi suntem la fel. Mă simt mai puțin singură când mă gândesc la el dar doare tare. Un doctor intră în cameră și îmi zâmbește. Avansează hotărât și se așază lângă mine. Observ că am picioarele legate, dar nu ca lumea, nu să mă doară.
– Bună, Alma. Ești în siguranță aici.
– Sunt într-un spital psihiatric. Nu e prima oară. Nu îmi aduc aminte nimic.
– Îți aduci aminte ce s-a întâmplat? mă întreabă doctorul.
– Nu.

Îl privesc cum ia notițe. Are mâini zdravene, păroase. Probabil doi sau trei copii acasă, copii
care i se agață de mâini de cum intră pe ușă. Sau are niște copii pe care nu îi vede cu lunile,
poate mâinile lui sunt doar pentru amante. Sunt goală sub semi halatul ăsta alb și mă întreb
dacă el ar putea să mă facă să mă simt mai bine.
– Doctore, nu mi-am mai luat pastilele de câteva luni. Am Borderline.
– Îl văd iar cum notează apăsat.
Mă gândesc la filmul Antichrist, cu Charlotte Gainsbourg și sexualitatea ei ciudată.
– Mergi la terapie? continuă el neutru.
– Da, de câțiva ani.
– Alți membri ai familiei cu boli psihice?
Are ochii căprui deschis, de pisică. Îmi dau seama că nu mă atrage, de fapt, de loc.
– Nu, dar cred că da, doar că nediagnosticate. Doar eu sunt diagnosticată.
Mă simt complet inutilă, cum stau nemișcată în patul de spital, unde ajung pentru a nu știu câta oară. Ultima dată am stat doar câteva zile, se întâmpla după ce mi-am dat licența – vorbisem cu prietenul meu Nik să mergem în sudul Franței, să stăm câteva zile la mare, să mâncam ceva bun și eventual să facem dragoste cum făceam la început – bine, despre asta nu am vorbit. Mi-a spus în ultimul moment că schimbă planurile. Cică veneau ai lui în vizită. Cred că el voia mai demult să scape de mine, însă a vrut să fiu eu cea care îl părăsește. Se săturase de mine. Îmi aduc aminte că m-am urcat într-un Uber și m-am dus la el la birou, pe Neue Schönhauser Allee. L-am așteptat la recepție, un spațiu mic, împărțit, cu o bucătărie deschisă, largă. M-am simțit ca într-un film, cu bucățile alea imense de faianță verde pe pereți. Eu mereu mă simt ca într-un film.

Compania lui nu avea mai mult de două birouri mici închiriate aici, nu erau foarte mulți angajați în Berlin. Îmi era foarte cald când am ajuns și cred că nu în cea mai bună stare, fata de la recepție m-a întrebat de câteva ori dacă am nevoie de ceva, i-am spus că am o urgență și să îl cheme pe dobitoc. Nu am așteptat, m-am dus după ea, pe lângă birourile cu pereți și uși din sticlă, căutându-l, uitându-mă după hanoracul lui verde, sau tricoul lui roșu din material sintetic pe care îl iubesc, sau după cel gri care nu-i stă deloc bine. L-am găsit într-un spațiu cu patru birouri reglabile, erau doar el și colega lui. Nu cred, sunt absolut convinsă că mă înșela cu ea. Simt lucrurile astea. Când am apărut eu, ea stătea sprijinită cu coapsele de biroul lui.

Apoi nu mai știu exact ce s-a întâmplat, este ca și când altcineva, nu eu, decide și acționează în locul meu. Tipa s-a oprit din discuție și s-a uitat la mine un pic speriată, când mă uit la el observ că are aceeași expresie – este posibil să se fi văzut pe fața mea ce simt. A vrut să plece și i-am deschis ușa larg, trântind-o așa tare încât s-a întors în ea cu viteză. Apoi a plecat să facă urât pe la recepție. Am început să urlu la Nik, îmbrăcat cu tricoul lui roșu, și am și plâns, iar apoi m-am trezit în spital, cu o greutate așa mare înăuntru încât voiam doar să dispar. Nu am înțeles niciodată de ce mereu, întotdeauna, tot eu sunt cea pedepsită – poate dacă oamenii ar înțelege cu adevărat ce simt, și cum sufăr când sufăr, probabil ar fi alta situația. Nu mă ajută cu nimic faptul că alții îmi spun că e greșit ce fac, chiar deloc.

Problema nu e la mine, ci la alții – dacă m-ar fi iubit cu adevărat, atunci ar fi avut această răbdare și înțelegere despre care și Google spune sunt condiții esențiale ca un om ca mine să aibă o viață fericită. Nu, problema nu este la mine, este la cei din jur, dezumanizați, oameni slabi, fricoși, mici, oameni care nu își asumă acțiunile, minciunile.

Totul a început acum mult timp, eram în școala generală când îl suspectam pe băiatul cu care vorbeam că iubește altă fată. Mi-am convins prietena să-i apară în cale din senin într-o zi și să se dea la el. Voiam să îl testez, și sunt încă pro astfel de acțiuni – uneori oamenii petrec ani de zile cu persoane care nu dau doi bani pe ele, cu cei care nu îi merită. Dacă spune că mă iubește, atunci de ce i-ar fi greu să îmi și arate asta? Sunt puțini oamenii care-și pun inima pe tavă, oamenii care nu au nimic de ascuns și pe al căror cuvânt te poți baza. Eu așa funcționez. În sfârșit, un pic extrem, așa cum aveam să mă conving la scurt timp după.

Băiatul a trecut testul cu brio, însă eu am căzut atât de adânc în transa asta cu el încât ajunsesem să îl sun în fiecare zi și să stăm de vorbă cu orele, după școală, seara. Mama lui s-a sesizat, probabil era nemulțumită că nu mai petrecea așa mult timp făcând teme, cert este că a început să îl scuze spunându-mi ba că e în duș, ba că e plecat cu tatăl lui la cumpărături. Evident, am simțit că ceva nu e în regulă și m-am dus la el acasă. Nu am mai simțit niciodată ce am simțit atunci, când, ajunsă în dreptul ferestrelor casei lui i-am văzut pe toți trei, strânși pe canapea, uitându-se la un film. Atunci am ajuns prima dată în spital, am încercat să îmi tai venele. Nu, nu cred nici acum despre comportamentul meu că ar fi ceva anormal, eu așa vreau să fie iubirea, totală, ori așa, ori nimic.

Mi-am revenit greu și nici acum nu am încredere în oameni – cum aș putea când majoritatea mint așa ușor, gratuit? De ce nu sunt mai mulți oameni sinceri care să spună exact ce simt și ce gândesc? Atunci ar fi fost totul mult mai ușor, deși mi s-a spus și atunci dar și acum, că nu poți tot timpul să zici adevărul. Adică i-a fost frică de mine să-mi spună verde în față, și așa mulți alții după el. De aia nu am învățat eu niciodată să am încredere în oameni, pentru că eu dau tot și ei mă mint, le e frică de mine. Este ca și când supraviețuirea mea e o continuă provocare a naturii din care nu aș putea scăpa niciodată neatinsă. Să îi înțeleg că le e frică de mine? Nu am cum.

Pentru un pacient Borderline, durerea e un pic mai mare, un pic mai adâncă. Au fost multe episoade în viața mea din care nu am vrut să ies vie. Am pe piept o tablă grea de metal, o masă indefinită care mi se prelinge pe gât, pe inimă, o contractă, face imposibilă circulația normală a sângelui, a gândurilor – un loc unde speranța nu există.

Nici de data asta nu știu cum am ajuns la spital. Din ce în ce mai multă lumină de afară își face loc pe patul meu, tinzând spre mâini. Îmi aduc aminte că am fost la barul din Böhmische Platz, miros a băutură – eram cu Kiura, prietena mea din Finlanda, și la un moment dat am ajuns cu alte două fete în baie. Niște naziste mici cărora le doresc să fie privite așa cum privesc ele oamenii străzii și drogații. Ce naiba am făcut după bar? Cum am ajuns cu mâinile pline de sânge? De ce? Nici măcar nu m-am mai gândit la asta în ultimul timp. Nu înțeleg… nu mai știu nimic.
– Am luat deja legătura cu doctorul tău și a fost informat – o să discuți cu el ce e de făcut mai departe, acum o să te las să te odihnești. O să rămâi aici câteva zile, oricum. Au fost bunicii tăi mai devreme aici și știu că a fost informat și tatăl tău. Am sugerat să vină mai pe seară. Daca ai nevoie de ceva, îmi spui.
În momentul ăsta, realizez că cea mai bună parte a „detenției„ din spital va fi mâncarea. Două felii de pâine, niște brânză vegană, niște salam vegan, supe de legume, mere. Mi se pare mereu amuzant ce primesc la masă ca vegana, e un experiment pentru mine și chiar mă bucur de fiecare înghițitură. Mă simt mai aproape de oameni, e și un gest de penitență, faptul că mănânc tot, că primesc ceea ce mi se dă, ceea ce primesc toți oamenii. E o anumită satisfacție în ritualul ăsta al mesei. Și îmi place când cineva are grijă de mine. Ultima masă pe care mi-a pregătit-o altcineva a fost acum mult timp, de către Nik. Cum să nu simți că mori?
Dacă nu aș fi fost pompată cu pastile, acum probabil mi-ar fi curs lacrimi mari pe obraji, din ce în ce mai multe și din ce în ce mai mari. Nu putea să fie tata aici când m-am trezit? Mi-ar fi plăcut să văd cum își face griji pentru mine, cum vrea să fiu bine, probabil l-aș fi iertat pentru tot, probabil ar fi fost posibil să o luăm de la capăt.

Pentru cei din jur, asta spune teoria. Borderline e cea mai greu de dus. Multă vreme am crezut că sunt ca tata, strălucitoare și puternică precum o cometă. Nu sunt deloc așa și nu înțeleg de ce. Aș fi vrut să am și eu liniștea lui atunci când îl sun plângând în telefon și este mai mult decât clar că nu poate fi implicat. Fie că citește un contract, fie că vorbește cu un coleg sau scrie un mail, întotdeauna mai face ceva, ceva în plus față de atenția acordată mie. Îl sun doar o dată pe săptămână acum. Tot ce îmi doresc e ca el să mă sune fără să îl ameninț, fără să ameninț că o să termin socotelile cu viața, fără gesturi radicale și patetice de la care nu mă pot abține. Nu mă pot abține să nu îmi fac rău. Mi-ar fi plăcut să locuiesc cu el, să fac sport, să am un job hibrid în care două zile pe săptămână merg la birou, așa cum fac prietenii mei. Eu nu am nevoie de bani, de tot restul da. Nu știu dacă a mai rămas ceva în mine după faza asta, nu știu cum o să mă descurc, cum o să mă pun pe picioare.

Mi-o imaginez pe mama. E neutră, ca o asistentă. Mama arată întotdeauna bine, cu privirea goală. Mă mângâie pe frunte și își strânge buzele. Are un palton nou, crem, și un fel de batic-eșarfă Christian Dior. Parfumul ei îmi intră în nări și îl simt păcătos, agresiv, nu îl mai suport nici măcar o secundă. Închid ochii, să vadă că am nevoie de somn, să mă lase în pace. Nu pot să țip, nu am putere să fac nimic. În momentul ăsta, sunt o legumă – mama mă ia în brațe și primesc iubire cu forța. Îi simt buzele date cu ruj, simt atingerea eșarfei ei de mătase pe piele și măcar pentru câteva secunde, simt cum e să te strângă cineva așa tare în brațe. Încet o las pe mama să plece, îmi spune că o să revină, poate o mai vizitez și eu din când în când, îmi face cu ochiul ca în reclamele americane cu familii fericite și dispare în spatele pereților albi, înainte ca mirosul de mort să umple încăperea.

Fragment din volumul în lucru Berlin Stories