Două ore cu pauză de la prejudecăți

Să-l aduci pe scenă, în 2024, într-un mod credibil și contemporan, pe Domnu’ Trandafir din „programă”, făcându-l pe desuetul Sadoveanu să critice subfinanțarea educației românești de azi și dintotdeauna, mi se pare, dacă vreți, culmea teatrului, așa că pornesc de aici textul de față, despre Două ore cu pauză, unul dintre cele mai bune spectacole din SEAS 2024 (Stagiunea Estivală a Artelor Spectacolului).

Admirația mea mare, constantă, față de Gianina Cărbunariu – dramaturgă, regizoare și (ex)directoare de teatru, prima femeie care a câștigat, în 2014, premiul UNITER pentru cel mai bun spectacol – s-a consolidat după ce am văzut această reprezentație în care (s-)au jucat, au sărit cu lejeritate în și din personaj sau dintr-un personaj în altul, dintr-o situație în alta, și-au spus textul dând impresia că improvizează și au improvizat dând impresia că-și spun textul, au relaționat și s-au susținut unii pe alții, cu entuziasm, cu plăcere a jocului și cu umor, opt actori din mai multe generații.

Alex Călin, Mihaela Coveșeanu, Cosmina Dobrotă, Andreea Hristu, Ioana Niculae, Alex Popa, István Téglás, Annemary Ziegler sunt ei, în ordine alfabetică, pentru că fiecare a avut momentul său de glorie, rolul său foarte precis definit într-un puzzle ce a recompus în fața spectatorilor un tablou al educației românești pe care cu toții îl avem în minte foarte fragmentat, neclar, dar cu siguranță trecut la capitolul nemulțumiri grave. De fapt, fragmentarismul spectacolului oglindește exact imaginea fiecăruia dintre noi despre acest uriaș subiect, care ne afectează absolut pe toți, și neputința de a-l cuprinde în întregime altfel decât prin sugestie, prin metonimie. Este admirabil felul în care, cu modestie și ironie benignă, regizoarea reușește să lase impresia unei improvizații, deși spectacolul este rezultatul unei documentări laborioase, solide și unei meditații profunde, ale cărei concluzii sunt terifiante.

Gianina Cărbunariu reușește să ne implice pe toți, pe mai multe planuri, în mai multe feluri, căci putem juca și chiar jucăm nu doar un rol dintre cele pe care ni le pune la dispoziție regizoarea în marele show al educației: părinți – profesori – elevi, actori – spectatori, acuzați – avocați – judecători – procurori.

Este un spectacol astfel construit încât să permită mai multe niveluri de interpretare, în funcție de amplitudinea intelectuală a spectatorului, de apetența lui pentru teatru, de gradul său de conformism sau de aservire la prejudecăți, dar să reprezinte pentru fiecare un fel de trezire, dacă nu totală, măcar una mică, mititică, un sâmbure, o sămânță care să lucreze mai departe, după așa-zisa cădere a cortinei. Pe tot parcursul spectacolului regizoarea s-a jucat plantând nade pentru conștiințe. Dacă nu o mușcă pe prima, i-o dăm și pe a doua, și pe a treia, și tot așa, scormonind după fărâmele de bun simț și de emoție din om care nu au fost ucise de manipulări, propagandă, bârfe, lozinci, „adevăruri” unanim acceptate. Pare că și mișcarea scenică a fost concepută în același sens, spectatorii fiind surprinși, destabilizați, și astfel vulnerabilizați, de personaje care răsar dintre / printre ei. Un profesor care intră pe aceeași ușă pe care a intrat publicul, două mămici pe locurile de lângă părinții spectatori, un tătic care se aude din spate(le clasei), doi inspectori care apar intempestiv – cum apar întotdeauna inspectorii (de fapt, nu mai) – de după o perdea, elevii care vin la examenul de bacalaureat din foaier, adică din stradă, nu din culise. În partea a doua, a „procesului”, spectatorii din primele rânduri sunt mutați pe scenă, clintiți din scaunele lor călduțe, iar actorii le iau locul, în calitate de profesori culpabilizați de niște avocați cu roluri ingrate. Practic, echipa de creație face totul ca să ne scoată din starea de confort, din adorația și atașamentul pentru prejudecățile noastre.

Profesorii din public au spus că s-au regăsit în (aproape) toate situațiile din aceste două ore cu pauză. Sunt convinsă că la fel au simțit și părinții, și elevii.

Am trecut printr-o inspecție atemporală, în care s-a vorbit despre subfinanțare, printr-o ședință cu părinții în care s-a vorbit despre plagiat – ce subiect ofertant!, printr-un oral la bac care se termină într-o manea, printr-o întâmplare cu profesori greviști și profesori care nu-și permit să facă grevă pentru că nu le prisosește niciun leu din salariul modest.

Au fost făcute câteva afirmații de o evidență șocantă, la care probabil că nu am meditat destul până acum: da, paradoxal, cu tot festivismul cu robe și toci, cadouri pentru cadrele didactice, banchete, toate exorbitant de scumpe, de la fiecare final de ciclu de învățământ, până și de la grădiniță, sau întâlnirile emoționante de țîșpe ani de la terminarea școlii, liceului, facultății, sau servilismul în fața stăpânului catalogului, adică al mediei luate în calcul la admiterea în facultate, profesia de profesor și-a pierdut aproape complet prestigiul și a ajuns un fel de ultimă soluție pentru oricine nu reușește să-și găsească o slujbă bănoasă;

Da, influensărița cu părinți bogați, care-și înjură murdar profesoara de față cu toți colegii, este o victimă, nu un agresor. Victimă a propriei familii, deci, indirect, tot a sistemului de educație. Că, până la urmă, o viață trăită în întregime „pă relaxare” nu poate fi idealul pentru niciun om cu creier în cap. Dar îți trebuie distanță, îți trebuie perspectivă ca să vezi lucrurile într-o lumină corectă, și tocmai asta face Gianina Cărbunariu în Două ore cu pauză, spectacolul Teatrului Excelsior din București: ne oferă perspectiva.

Și, dacă e încă neclar ce a vrut autorul să transmită, v-aș spune în final ce am înțeles eu: că toți suntem de vină, că nu putem pune criza educației românești pe seama profesorilor – „păi, ce profesori am avut pe vremuri…” – sau pe seama „tinerilor din ziua de azi”, pe care noi i-am crescut, sau pe seama guvernanților, pe care noi i-am votat, sau pe seama rețelelor sociale, în care și noi zburdăm zilnic și ne place teribil, sau pe seama internetului prin care ne lăsăm copiii dezlegați ca să avem o clipă de liniște. E un teribil cerc vicios, la fel ca alte cercuri vicioase în care ne învârtim de la revoluție încoace, de când am rupt lanțurile și ne jucăm cu democrația ca și cum ar fi pe gratis și de la sine înțeleasă. Și ne mai putem juca o vreme pretinzând că stingem lumina și o luăm iar de la început (gata, de acum, Reformă!), dar vine o vreme când după heblul final nu mai e nimic.

Dacă n-ați găsit două ore (cu pauză) ca să-l vedeți la Constanța, în 25 august, în Stagiunea Estivală a Artelor Spectacolului – SEAS 2024, spectacolul este și în selecția Festivalului Național de Teatru – FNT 2024.

Teatrul Excelsior, Două ore cu pauză, scenariul și regia Gianina Cărbunariu, scenografia Adrian Ganea, lighting design Cristi Niculescu, muzica originală Oscar Ungvári, mișcarea scenică Ioana Marchidan, cameră / figurație Andrei Ionescu. Premiera – octombrie 2023.