Alba

Mă cheamă Alba și nu știu ce-a fost în capul maică-mii când mi-a pus numele ăsta. Nimic din ceea ce fac nu e imaculat. Privesc calmă în ochi tot felul de oameni și nu știu cum reușesc de fiecare dată să-i apăr. În fața instanței. Și cu succes. În fața mea nu-i apăr. Tot cu succes. Atât de motivată în demotivarea mea. Ultimele procese au fost un adevărat supliciu, piese de teatru jucate pe scena TB. Cu încă un N la mijloc, ar fi Teatrul Național București, așa rămâne doar Tribunalul București. Nu știam că pot să joc atât de bine teatru, că pot să stau cu greața în gât și să pronunț sus și tare, cu cea mai mare convingere, articole de lege în favoarea celor pe care în forul meu interior îi vedeam deja condamnați pe drept. Oare ce spune asta despre mine? Sunt o actriță? Nu. O actriță joacă pe scenă și e plătită pentru a juca roluri care nu sunt ea însăși. Nu sunt o actriță, sunt doar o prefăcută. Eu pe scena TB sunt eu însămi, fără nicio scuză. Nu joc un rol, sunt avocat, nu actriță. De fapt, să fii avocat presupune și să fii un bun actor, probabil. Sper. Mă încordez sub articolele de lege ca un luptător de sumo. Nu știu cât mai rezist. Ultimul caz pe care l-am acceptat este de drept penal. Un viol. Mă uit în ochii bărbatului și știu că e vinovat. Nu e doar o presupunere.

– Da, am făcut-o, nu știu ce s-a întâmplat, a fost un accident. Uită-te și tu la mine, sunt 

bărbat însurat, am o carieră în construcții, dacă aș fi avut nevoie de o femeie puteam s-o plătesc fără probleme. Și totuși am făcut-o, am făcut-o! M-a refuzat și asta m-a înfuriat la culme! Pur și simplu n-am mai gândit. Cum adică, eu, Dorin, pe care îl vor toate femeile? Ca-n cântecul lui Mărgineanu. Și acum, să fiu refuzat? Și de cine, de o vidoeochatistă? Păi de ce s-a făcut videochatistă, ce, nu știe că violul e riscul meseriei? Am văzut roșu, îți jur. Am devenit un animal, am vrut s-o supun. Dar ăsta nu-s eu! Am familie, am copil, Alba, te rog ajută-mă!

Clientul mărturisise. I-am spus că nu-l pot apăra ca lumea decât dacă-mi descrie tot. Ca să pot să mint, trebuie să știu exact în legătură cu ce. În timp ce-mi povestește, nu pot decât să mă gândesc la oameni, diverși oameni, și cum de am ajuns cu toții în groapa asta. De fapt, n-am ajuns, am fost dintotdeauna aici. Asta e vocea mea optimistă. Cea pesimistă spune că ne-am săpat-o singuri. Iar de data asta, ca de fiecare dată, nu cred că adevărul e undeva la mijloc. 

Ascult povestea și apoi n-o mai ascult. Învârt pixul între degete și acea rotație îmi aduce în minte o altă rotație, a unor corpuri tinere și înfierbântate care dansau pe Total eclipse of the heart într-o sufragerie mică și înghesuită dintr-un bloc comunist, imediat după revoluție. Mă desprinsesem de grupul mic și mă dusesem până în dormitor să mă dau cu ruj, când Vic intră după mine. Eu am vreo treișpe ani, Vic e un interlop cu opt ani mai mare decât mine, fost condamnat cu executare pentru viol, iar mie nici prin cap nu-mi trece că aș putea păți ceva. Îl ajut pe el și pe partenerul lui de mici afaceri ilegale, îl ajut la pariuri: sunt foarte bună la table și ei pariază pe mine, ceea ce nimeni nu se așteaptă, deci amândoi fac bani frumoși din asta, bani din care pe mine nu mă interesează să-mi iau partea. Mă gândesc la asta în timp ce-i arunc o privire indiferentă prin oglindă. 

– Hai, jos textila, Albișoara.

Mă uit la el, și, după câteva secunde, pricep la ce se gândește. Îmi fac rapid un calcul în

minte și, fără să fiu intimidată, îi spun pe un ton lejer toate argumentele legate de pierderile financiare pe care le-ar avea dacă ar face așa ceva cu mine. 

– Ești o fată deșteaptă, Albișoara. Glumeam, ce naiba. Hai dincolo să te fac un bluz fără

abuz.

De dincolo se auzea Wind of change, Scorpions. Am venit spre el, l-am luat de mână și 

l-am tras spre covorul de dans, cum îi spuneam noi, în lipsa unui ring. Nu credeam să-nvăț a scăpa de viol vreodată, îmi veni în minte o parafrază a unor versuri celebre. Îmi plăcea poezia, dar o lăsasem deoparte pentru o vreme ca să pot să savurez din plin lumea filmelor pe casete video care rulau în cinematografe improvizate pe televizoare mici în apartamente pline de mucegai și cu gândaci care fugeau în toate părțile în momentul în care se tăiau „bilete”. Și mai era și lumea discotecilor cu câteva becuri chioare și casetofoane Sharp sau Panasonic legate la niște boxe de toată jena, fumul pe care-l tăiai cu cuțitul și muzică Metallica, Scorpions și Ace of Base. 

„All that she wants”, încep să fredonez melodia în timp ce-l trag după mine pe Vic. „All that she wants”, fredonez și acum, învârt mai departe pixul în mâini și-mi închipui că e un cuțit. Îl îndrept cu vârful minei spre client, care se oprește brusc din povestire.

– Reia de la sfâșiatul rochiei, îi spun. 

Se uită la mine cu neîncredere, își dă seama că nu l-am ascultat de atunci. E prima oară

când mi se întâmplă să nu ascult un client. Mă uit la mine în sinea mea, tot cu neîncredere. Nu-mi permit să nu fiu un avocat bun, trebuie să fiu un avocat bun. Mă concentrez.

– Trebuie să-mi fixez în minte toată scena, trebuie să fie totul foarte clar, reia, te rog, explic eu. 

Nu credeam să-nvăț a mă preface vreodată, și cu toate astea, o fac de atâția ani. Prea mulți ani. 

– La mulți ani! îmi spune Dinu acasă. 

Nu știu cum a trecut timpul între acum câteva ore și acum. Uitasem că azi e ziua mea.

– La mulți ani, îi răspund. 

Absentă. În cap, fredonez în continuare All that she wants. Nu am nicio obligație față de

nimeni și simt nevoia unui ac care să zgârie vinilul. 

***

Noul caz de viol îmi ia toată energia. Azi iar lucrez la dosar. De acasă. Violul unei videochatiste. Sună a titlu de tabloid. „Păi de ce s-a făcut videochatistă, ce, nu știe că violul e riscul meseriei?” Vorbele clientului îmi răsună în urechi și îmi înfig puțin mai tare unghiile în blana lui Miți care miaună de durere și surpriză. Îmi retrag mâna repede, apoi o mângâi, să o liniștesc. Nici nu mi-am dat seama ce fac. 

Am cunoscut la un moment dat o videochatistă. Venise la mine cu un proces de civil. Mi-a povestit, am ascultat.

– Sunt tot felul de bărbați. Unii vor doar să stau de vorbă cu ei. Cred că banii lor ar fi

mai bine cheltuiți la un psiholog, dar, mă rog, e alegerea lor. Probabil le e rușine să meargă la psiholog, dar la curve e ok, e bărbătesc, naiba știe. Deși noi nu facem nimic. Doar în fața camerei, de la distanță. Până la urmă ce e o curvă? În Biblie nu trebuie să faci neapărat ceva, e vorba chiar și de un simplu gând. Acum, dacă e să ne luăm doar după gânduri, toată omenirea ar trebui să stea după gratii. Noroc că Dumnezeu iartă pe bandă rulantă, altfel n-am mai avea viață în aer liber. Da, câteodată ne mai întâlnim cu câte un client care ne atinge vreo coardă sensibilă. Pentru una e nevoia de afecțiune, pentru alta e nevoia iluziei unei relații serioase, pentru alta nevoia de bani. Recunosc că m-am văzut și eu cu câțiva, așa, în timp. Se îndrăgostiseră de mine. Normal, când m-am angajat, videochatul mi-a plătit stomatologul, mi-a plătit silicoanele, mă machiază profesioniști în fiecare tură, am costume, lenjerii de tot felul. Arăt bine, ce mai. Mult mai bine ca înainte. Și sunt și bani. Ăștia veneau cu flori și verighete și cu complexul salvatorului la pachet. Până la urmă nu știu de ce m-am văzut cu ei. De curiozitate, cred. Dar recunosc că puteam s-o pățesc. Pe undeva cred că se simt îndreptățiți să te trateze într-un anumit fel. Am mai auzit de fete. Eu am fost ok. Dar am renunțat la întâlniri. Dacă o pățeam eu, cine  le mai întreținea pe mama și pe Ana, Ina și Marina? Da, am trei surori mici, mama are cancer iar eu sunt singura care muncește. Colegele mele umblă în merțane din banii de videochat, și-au luat apartamente, le închiriază, și tot fac videochat, deși ar putea să trăiască din chirii deja. Nu le înțeleg, dar e treaba lor. Eu fac asta de nevoie, și sunt destule ca mine. Toți banii mei se duc la familie. Că ce altceva să lucrez? Am terminat o facultate, dar salariul e bun pentru o persoană, nu pentru cinci. Asta e. Ce visez să fac? Visez să pot la un moment dat să-mi deschid videochat-ul meu. Cu camere frumoase, luxoase, cu fete de elită. Și să nu mai muncesc eu. Eu să mă ocup doar de management și de familie. Poate îmi fac și familia mea. Aș vrea un copil. Poate și un bărbat, dacă găsesc unul bun. Dacă nu, doar copil. Dar mai e până acolo. 

Privesc fotografia videochatistei din dosarul de acum. O fată cu trăsături fine, machiată discret, nici frumoasă, nici urâtă. Singurul lucru în neregulă la ea e că mi-a refuzat clientul. A îndrăznit. Să îndrăznești ca femeie e un defect major. Cel puțin așa am auzit, că ar fi un defect major. Mulți clienți îmi spun asta. Motivul pentru care ajung la dosare penale: “Femeia X sau Y a îndrăznit să”. Niciodată nu e vina lor, a clienților. 

Poate asta explică faptul că sunt mai mult singură și că relațiile mele cu bărbații se mențin la o anumită distanță afectivă. Pentru că și eu „îndrăznesc să”. Asta nu atrage afecțiune și nu apasă butonul nevoii de a proteja femeia, acel buton ancestral pe care îl au bărbații înfipt undeva într-o secvență din ADN-ul lor. Probabil că au dreptate, probabil că e vina mea, ca femeie. A noastră. 

Pe videochatistă o cheamă Irina. Un om ca oricare altul, cu o poveste și o justificare în spate. Dar nu contează justificarea pentru care face videochat, contează faptul că a îndrăznit să se poarte ca o femeie cu respect de sine. Păi da. Cum să ai respect de sine dacă faci videochat. Cum să construiesc eu apărarea bărbatului. Bărbatul nu e de vină. E desigur o problemă a mea, morală. Trebuie doar să găsesc articolele de lege potrivite. Dar problema mea morală parcă îmi închide ochii când literele defilează pe ecran. Nu găsesc o justificare. Justificarea. Indiferent de circumstanțe. Faptul că încerc să mă pun în pielea unui bărbat traumatizat de mamă în copilărie nu mă ajută. Nu cred nici că o copilărie traumatică e o justificare pentru săvârșirea unui viol. Ce ghinion. Mai bine nu luam cazul ăsta. Nu trec printr-o perioadă grozavă. Dar o să treacă, am momente de derapaj, atât. O vacanță singură mi-ar prinde bine. Mi-am mai spus asta, Dinu e de acord să plec. Cum să fie altfel decât de acord. Normal. Distanță afectivă, no strings attached. Alfel, se ajunge la viol emoțional. Cel puțin în ceea ce mă privește. O să caut să rezerv un loc spre oriunde. Nu „o să”, la naiba. Chiar acum. 

(fragment dintr-un roman în lucru)