o conversație cu Anne Sexton

am crezut că nu sunt puternică, Anne Sexton
acolo unde tu ai renunțat
eu i-am vegheat pe ceilalți
acolo unde tu te-ai răzvrătit
eu am presărat trandafiri strigăte
lumini

eu nu pastile nici spitale nici whisky
tu poeme și beții și bărbați
și o viață cât zece de-a mea
eu am stat locului când am simțit
cum tornadele
îmi smulg mințile
și le-mprăștie peste morminte
am stat locului

și am scris

nu, Anne Sexton, nu am fost niciodată mai vlăguită
ca mama sau ca Sylvia
sau ca tine atunci când
stația morții părea cea mai bună
haltă
și sinceritatea sinuciderii
ultima tresărire
nu am rătăcit pe nicio matcă, Aglaja
chiar dacă marea mea cu tot cerul ei de onix
m-au tot ademenit

și încă

vine iarăși iunie, Anne Sexton
și nici măcar
naștereamoartea mamei
naștereamoartea tatălui
nu-mi vor fura viața
cu totul
voi mai arunca din mine ceva bolovăniș
câțiva pumni de pământ
o urnă de cenușă
apoi voi fredona Chi Mai
până când voi auzi din nou liniștea
peste voi toți

peste ei toți

ultima vară acasă

lucruri mărunte, tată
amieze îndelungi în pânza incandescentă
a melancoliei
urme de melc printre fire de iarbă
arse de soare deja în mai
cochilii strivite
înainte de a călca pe alei
luminiscența blândă a ochilor de copil
când dezleg pachetele grele
după un drum greu
până la criptă
și înapoi
castanii cu frunzișul lor dens
memoriile noastre
acum ascunse

lucruri mărunte, tată
și tu nu le mai vezi
ți le povestesc eu pe înserat
fără să scot un sunet
fără plânset
doar umerii striviți puțin
de la crucile pe care le port
în stern
un colibri fără zbatere
inima își caută
tihna pe care o avea
în vremea blândelor veri
de acasă

lucruri mărunte, tată
lumile noastre la care mă-ntorc
cu grijă să nu le pierd iar
briza de pe colină
surâsul tău amar
câteva încurajări în van
ce puteam să-ți mai promit
când ochii tăi culegeau deja
cenușă în loc de
lumină
am tăcut peste întinderea mării
am tăcut amândoi
doar vântul se auzea
și vuietul valurilor

și durerea

treizecișiunu mai, dincolo

treizecișiunu mai și doar un mort
în loc de tort
t
a
t
ă

câtă poezie să absorbi dintr-un cavou?
sau câte picături
de morfină să intre-ntr-un vers?
ingredientele zilei
rețeta perfectă
pentru viața pe care încerc să o trăiesc
cu eleganță demnitate
grație
și la naiba nu-mi ies decât șovăieli
rateuri
anse ample ale inimii
care stă să-mpietrească
alături de voi toți

nimic cu aur astăzi doar părticica asta
din numele tău
care va lipi sufletul meu fărâmat
ce artă de făurar tomitan
plecat să-nvârtă câteva umbre
iradiante
prin generații

niciun tort astăzi doar lumânări
din care picur poezie sau
la naiba
(știu e urât să arunc așa vorbe
chiar azi la marginea nașterii tale
direct peste mortul meu sfânt
dar tu mi-ai permis să-mi urlu focul
decât să mă vezi slăbită
în lacrimi sau fantomatică
la o masă cu scaune goale
mereu)
la naiba
astea nu-s poezii
sunt urme de mătrăgună
sorb atât cât să simt vertijul
și imediat vărs
otrava mai lipsește acum
la capătul de nord al inimii

t
a
t
ă