Un documentar al extincției

Am putea fi un documentar despre o supernovă care explodează să devină
o panglică reziduală desfășurată-n spațiu pe mii de ani-lumină.

Mă uit la oamenii de vârsta mea și mi se par bătrâni, indiferenți și goi.
Moartea ta n-a fost un fenomen al naturii, ci o întâmplare în noi.

A fost fericire, apoi ne vedeam din ce în ce mai rar și mai mult în imaginar.
Tot ce apuc să iubesc începe să se miște-n sens contrar.

Toate lucrurile pe care le ating dispar. Se evaporă. Se destramă.
Câteodată nu rămâne nimic. Câteodată rămâne doar teamă.

Câteodată o panglică de mii de ani-lumină se întinde între noi și ne străbate
înfășurați în întuneric, în liniște desăvârșită și-ntr-o teribilă singurătate.

Vis periculos, panică, gesturi politicoase

În visele mele periculoase, la limita panicii cu un soi de intensitate care ține corpul captiv în
interiorul somnului, ai fost mereu o victimă a conversațiilor abandonate,
iar asta spune multe despre felul în care colectam fericirea altora în rezervorul serilor
noastre tăcute și despre cele câteva zone de rezonanță care mai pot fi salvate
din frenezia alunecării în tensiuni și dispute. Chiar și când mă trezesc și simțurile adună
piese pentru mozaicul normalității, regăsesc, ca din alt vis, chipul tău
acolo unde crezi că poți da de pământ cu toate până se sparg în bucăți tot mai mici ca să fie
duse, de vânt sau de timp, departe, unde nu-ți mai pot face rău.
Fiecare iese din timpul său și migrează în momentele calde, bine izolate, care au lăsat urme
adânci în memoria colectivă sau în poziția pretins matură
și unde nu vibrează încă spațiul abraziv al prudențelor și al gesturilor politicoase pe care-l
protejăm și-l creștem între noi, hipnotizați de el pe măsură
ce ne acaparează. Suferim în interiorul limbajului pentru că limbajul este aproximare și
încercare de a reconstrui din resturi experiențele pierdute,
un vis periculos unde pulsul crește dincolo de realitate și se abandonează respirației
accelerate prezente chiar și-n abordările cele mai precaute.

Unde, cum, cine, cât, câte

Unde vom mai găsi resursele necesare blândeții, cum mai recuperăm atingerile întâmplătoare
dizolvate în lumina dimineții care puteau să prevină insuficiența cardiacă?
Cine se va ridica la înălțimea amețitoare a acestei liniști ce ne desparte chiar dacă inima
bate mai tare sau vena se zbate la tâmplă și va reuși mai departe să tacă?

Oare câte dezastre să se mai desfacă înaintea ochilor noștri până să prindem curajul de-a ne
privi? Cât timp va trebui să mai treacă până să realizăm că totul e inutil
și că suntem în criză de timp? Prin ce pliuri ale momentelor consumate ne-au rămas blocate
emoțiile care n-au putut fi asimilate de gesturile acestui copil?

Prin ce instrumente vom urmări Pământul atins de extincție când vom trece pe lângă Neptun
și când Soarele (ca râsetele noastre rămase în urmă) se lasă
înstrăinat și stins de distanță, de câmpuri gravitaționale și valuri de frig? Prin ce instrumente
încercările mele insistente de-a fi mai bun fără să-mi iasă?

Limita decuplării de la realitate

Frumusețea ta a fost limita incursiunilor noastre în normalitate, atinse de teamă sau îndoială.
A rămas din toate o dioramă a bunelor intenții dizolvate într-o incompatibilitate fundamentală.

Încercări de apropiere dislocate de curenții idealizării înșelătoare într-o mecanică absurdă, radicală.
Un studiu amănunțit despre resemnare și capitulare care a căpătat prin noi o dimensiune reală.

Tot ce nu a reușit să ne omoare vibrează în infraroșu ca tulburarea de anxietate cu o frenezie egală
cu a felului în care am continuat să ne facem rău trasînd scurtături prin lumea placidă, artificială.

Există brutalitate în modul cum ne folosim de-același replici vechi ca să le spunem astăzi cu răceală.
E și destulă melodramă în liniștea de care ne-ngrijim să umple spațiul dintre noi ca o soluție ornamentală.

Tot ce proliferează în umbra arhitecturii psihice modificate pulsează într-o deviere comportamentală.
Fericirea se întrezărea sub forma unui platou senzorial fără asperități, dar ea a fost mai mult reziduală.

Am spune că am executat apropierea de convenții și de dramă într-un parcurs atent, fără greșeală.
Frumusețea ta a fost limita trecerii noastre prin lume. Trecerea noastră grăbită, superficială.

Căderi de calciu, atacuri de panică

M-ai întrebat dacă înțelepciunea și siguranța se obțin cu vîrsta – e doar pe jumătate
adevărat. Când ești mai tînăr pare de neconceput,
dar lucrurile vin amestecat, mai sunt și resemnarea, iritarea, însingurarea, eterna nerăbdare,
răspunsul greu la stimuli sau lipsa de răspuns,

impresia că e de-ajuns să ți se dea un dram de-atenție ca să te-ndrăgostești. Ce fel de boală
este asta, are cumva și-un nume?
E vreo afecțiune dramatică-n simptomatologie? Căderi de calciu plus atacuri de panică? O
eroare în sistem? O absență?

Există acest gol ca o defecțiune și el îți poate spune istoria apropierilor pe care-a apucat, de-a
lungul timpului, să le consume
în numele unor conexiuni de ordin afectiv închipuite. Tot ce-am crezut cîndva că e iubire a
fost de fapt o dependență.

Istoria dezastrelor trăite sub magnetismul abuziv al legilor sistemului de recompense. Acel
abuz nebănuit, insidios, eficient, ascuns.
Când ești mai tânăr pare de neconceput să nu mai simți că duci cu tine lupta – și n-o mai
simți, odată ce ai acceptat că ai pierdut.