Revista Tomis

nazca (rifle rifle rifle, weapon away)

și când se sting în sfârșit luminițele
bezna e blândă
cu trăsăturile îmbătrânite în politețuri îmi ia
cam o jumătate de album să le dezobișnuiesc
de schimonoseala sărbătorii de obligația
primirii grațioase
obositoare
a atâtor daruri
pe care nu le merit,
pe care le primește

altcineva
(străin)

abia acum deschid
cu adevărat ochii fiindcă e bine
să nu vezi nimic și navighez silențios
prin groapa ta de gunoi

cât teritoriul unui oraș tăcut

printre toate
lucrușoarele prostești pe care ți le-am trimis
aruncate discret, grațios, aproape
tandru (cu grija cu care ferești un
bătrân afectat de demență
de realizarea cruntă și inutilă
că nu ești copilul lui,
cu gesturile tremurate ale ălora din
bărcile de pe Titanic când s-au întors printre morți
să-i salveze și s-au trezit
ferindu-i cu vâsla de ultima
umilință)

înșirate pe-un câmp,
plutind într-un ocean înghețat

ar putea să deseneze o pasăre mare
– handicapată,
naivă –
un imens
aerodrom fantomă pentru unii din cosmos
care habar n-au că existăm

ce să-mi mai amintesc și eu din zilele alea?
puține. îmi amintesc
că ne certam pe mail când am aflat și am tăcut amândoi.
că am plecat pe străzi, o pată neagră
printre culorile fenomenale
ale arbuștilor mediteraneeni
de pe Chemin des Papes. o umbră
stingând peisajul,
podul din Avignon închis (nu dansa nimeni,
iar cocalarii locali
erau mai degrabă ciufuți, noroc
că în cele din urmă
probabil
la moaca mea
ceva
le mirosise a moarte sau alte alea care se cer respectate
că bossulică zisese
atâta în barbă: „nu băi –
lăsați-o să treacă” și s-au lipit înapoi de pereții
de piatră, cu niște fețe
pe care n-aș ști
să le interpretez).
și sunetele îndepărtate ale lumii
din vârful colinei
superbul cot al Ronului, o lume
de neprocesat, mai târziu
vocea pierită a lui A.B.
(pe care n-am auzit-o dar
mi-am putut-o închipui
când am citit: dragile noastre, probabil ați auzit… sunt aici.
pe doamna M.
nu mi-o putusem
imagina din mesaj – cred că
nici n-am vrut)
nu m-am simțit mai bine
nici lângă plânsul uscat
pe ochii prietenei mele
o zi mai târziu în Cité internationale,
nici după îmbrățișarea tăcută (ce era de zis,
nu ne prea pricepuserăm oricum
să înțelegem)

pe urmă veștile de-acasă cum că fuseseși și tu
așa praf cum erai
mi s-au părut singura logică
firească,
inteligibilă
a gândului de neînțeles
că-l puseseră în pământ,
mi te-am imaginat acolo în marginea cimitirului (unde
te recunoscuse și N. fără să îndrăznească
să te mai și salute)
cu lacrimile arse
și aerul în jurul tău un pic
mai întunecat decât normal
ca de o febră neagră

sacrificiu pozițional

și dacă îmi las
mintea să fugă din laț
să patineze cum vrea ea smintită
legată la ochi
pe lacul sălbatic (încremenit
în întuneric de gheață,
corpul tău rece pe care îl țes
și-l desfac
peste noapte)
patinatoarea își taie și zgârie
orbește o cale
spre ochiul cel negru
de apă
neincizat încă,
spre cristalinul de sticlă intact
și zgârie și taie într-una
drumuri haotice-n piele drumuri
către nimic traiectorii neterminate
sucite în cerc în fond dungi
sângerii peste sticla subțire și albă – știu, se va crăpa și
o va înghiți –
well, n-are decât. în fond,
e doar
un dulău automat:
îl sacrific.

acolo, sub ape,
ceva foarte viu
are nevoie de aer sau moare

Mai multe texte
Citește și