Revista Tomis

te aștept
sub lumina mozaicată din
sate, curți, tractiruri și ronduri de flori
în creierul meu kitsch
sub lampadare
ca o fetiță angoasată de sexualitatea precoce
în coșmarurile unde Cadillacul nostru El Dorado
adăsta parcat sub arbori sequoia
sub prelatele motelurilor
în seri în care cerul se mișca ca-n iluzii optice

cu tine am fost o killeriță, o fată cu cizme stilleto
te-am lăsat să acționezi fugar și feroce

şi ficuşi
şi valvele inimii tale
oraşul sigilat. închis ermetic
o notă de sincretism
canonic între basculantele care se retrag
şi sângele dudelor
care te dezmiardă
caterinca a sublimat orice abstracţiune.
cine să asculte pilda unei sfere
de cauciuc
rostogolindu-se pe pajiştea retro
unde oamenii îşi scuipă veninul şi sideful
cât de translucidă această fiinţă asemănătoare ţie
învârtindu-se încet până la dispariţie
în gelatină
polimerul te strânge de gât
metalul îţi sare la beregată
– ţi-ar trebui poate o disonanţă, o catatonie, un laţ –

pe la amiazǎ îmi dau seama cǎ îmi aduc aminte de tricourile tale fancy & de alte zile dintr-un martie vechi în care nu înțelegeam de ce pot sta ore întregi cu ochii pe animal planet
gândindu-mǎ cǎ ce bine e sǎ fii femelǎ şi sǎ ragi fǎrǎ emoție în vegetația distrusǎ.

apoi vor veni alte zile. multe. ca un şir de marfare horror din care de la fiecare fereastrǎ
îmi faci cu mâna cu o fǎțucǎ creepy & aproape frumoasǎ. pe cerul magenta din fantasma asta se lasǎ curgând un întuneric petrol.
apoi va dispǎrea. şi cerul magenta pe care te profilezi distorsionat. ca ceva şters şi de neînțeles.

apoi voi fi dupǎ. dupǎ ce tu vei dispǎrea, clipind sinistru şi rece ca peştele mort. dupǎ ce tu vei dispǎrea, promit sǎ nu mai vorbesc. promit sǎ mǎnânc mai puțin ca sa ştiu ce e aia o foame mai mare.

uite, acum, în cartier se pune ploaia. imi tremurǎ puțin corpul. şi ce. îmi transpirǎ puțin mâinile. şi ce.
“days and nights doting on the object of their love, they will lose the ability to focus on other tasks and will become easily distracted”

composition no. 44322312312312
dubițe în întuneric, sound design de păsări ca sunetul foarfecii, blocul înfășurat, polistiren și moloz, femeia cu câinele bolnav de inimă și alte doamne în halat, rastafarianul care și-a luat ton de la mega, copacul sfrijit ca un etiopian foarte vertical, la fel ca blocul, sri-lankeza steampunk vorbind de working class heroes și ce e sărăcia, știi tu ce e sărăcia, o dubiță parchează în întuneric. apoi încet, ca o șoaptă de muribund, se mișcă frunze moarte pe ciment, alb îmbâcsit, stors, un impasto deasupra, luminozitatea precară, spațiul liminar, școala care se dematerializează și peste toate cromatica stridentă a spațiilor urbane, trec graurii ca un bolid prin spărtura din cer, iarbă prăfoasă acoperă somnul.

te rugam: răspunde-mi, răspunde-mi
tu, cu pușcoace și bitcoins,
traversând centrul orașului.
eram îmbrăcată în roz bonbon, făcusem baie
în căldarea unde-ți spălaseră femeile
cămășile de când te născuseși.
am început apoi să simt mai acut
să vorbesc așa de urât și dragostea
s-a prelins într-o singură seară

în interstițiile cyan ale grădinilor
de vară delabrate, ale iederei din
desktop, ale autogeneratelor gume
de mestecat ale fetelor badass?

râdeai strident, masculin. un LED micuț
în dinții tăi strălucea.

eu te-admiram ca pe un lider de gașcă
tu erai primul în commado-ul din vis, primul sfinx,
prima dragoste cu sprezzatura,
băiatul cu cearcăne din fotografii zimțate.

spune-mi, ai hackerit sistemul nervos al
cefalopodelor, ai inventat electrovara,
știi ceva despre mâinile mele, vopsite
pop-art, despre picioare care tremură
și senzații în dark mode? îmi băgam în creier jpg-uri,
bubițe safir, grele și molatice interfețe, curgeau,
ca să pot vorbi din nou despre tine.

îți știam pe de rost glumele retro
mirosul stătut, aroganzza, mersul lapidar
și ochiul miop, și prima ta gagică, vopsită blond platinat.
sau poate doar îmi închipui, sau poate
doar recompun o imagine glitchuită
de muște, de traume, de hibiscus.

filme nemțești, coridoare de după o ușa deschisă în tușe disparate, Fassbinder, filme austriece, Ulrich Seidl, dizeuzul loverboy pentru băbuțe, marea cu exoschelet extins peste corpurile refugiaților negri, dezbrăcarea ca pentru o operație pe creier în motelul părăsit, filme austriece din nou, Haneke, porcul ucis cu un revolver, executat ca de Oberführer, superimpozat peste o imagine cu sânge de cornută pe carosabil, abstracția newsreel-urilor pe un ecran și un bărbat în criza vârstei de mijloc fumând, tușind, aproape singur, deși lumina care intră pe ferestre are calitatea unei fotograme în negativ, un accent roz pal, ca fulgarația unui material de stambă la marginea cadrului, o sferă de emoții și reacții chimice și heleșteie de informații și un intertitlu excentric gen “human nature rewired”, o pătură roz de la hiroshima, copiii cu mâinele amputate din gaza, pavilionul canceroșilor, filme rusești, moscova nu crede în nimic, nu în lacrimi, figura distorsionată de AI a lui putin, am încercat să-l recreez și mi-a ieșit un shithole umplut cu o culoare de ciment, filme clasice la cinemateca union, unde stăteam cu o lady bipolară și foarte singură și cu un individ care semăna cu bela lugosi, în clasa a 8-a metropolis, fritz lang, dr. mabuse, culoarea sepia și deconstrucția cișmigiului, întotdeauna sferice felinarele, ce mult îmi plăcea, imaginea asta scoasă din cărtărescu, dar un pic fanată acum, de parcă turația ar trebui să fie mai mare, mai ardentă, mai saturată, zilele cleioase și deja miraje din vara petrecută în apartamente mirosind a dior și a pâine, filme de visconti, de ce mi-am adus aminte de construcția mentală, de edificiul de mangrove și ștechere, de poluarea roz, de frumusețea acelor dinți de aur găsiți în cimitir, de băbuța care stătea cu un ursuleț de pluș cu ochii de nastur scoși gen david lynch, acolo, în delta văcărești, lângă oase de cormoran și lăstăriș și spații liminare, lumina din fotografiile lui eggleston, ceva trist, ca un fel de imposibilitate, o limită, “en septembre, en attendant la suite des carnages, il se peut qu’arrive la limite”, serile în poligoane de tragere, autodevorarea celulelor, permutarea imposibilă a peisajelor pe geamul tuturor mijloacelor de transport, bazalt, lavă, măruntaie, în spate un abator închis, o deplorabilă frică, ca înaintea unui posibil sfârșit, filme japoneze despre răzbunare și muzica triumfală din palatele dictaturilor de pe terra, focoase nucleare, paste italienești, gumă de mestecat, bibeloul spart cu peștele balon, aura asta de început, ba nu, de sfârșit, politica chinei, politica puniției, femeile cu basmale, plânse la marginea drumului, am ascultat ieri noapte înregistrarea audio din accidentul de la 2 mai în care vlad pascu, având în sânge cocaină, amfetamină și metamfetamină i-a spulberat pe carosabil pe sebi și roberta, n-am mai putut să dorm deloc, ca și cum e ceva de sfârșit, ceva ca o limită, atâta ficțiune peste realitate, atâta realitate brută, neputând fi filtrată și e asta cea mai bună dintre lumile posibile, e, my creator, my empathetic god?, newsreel-uri decrepite și alveolare și dure ca și cum nimic nu ar mai putea schimba viitorul, ca și cum viitorul e un copil mort acum în gaza, politica viitorului, politica spațiilor moarte, întruniri și afaceri pentru ce, conflagrații și carne moartă pentru ce, dezbaterile despre încălzirea globală, ultima operă de artă a lui pistoletto, greta thunberg de care toți își bat joc, dar care are dreptate, rugăciune colectivă pentru ce, fabrici de microprocesoare pentru ce, un huruit de tun și marșul insectelor spre a fi strivite, orele moarte, în depresie în pat, iubirea necerută, resimțită, ca un cuțit împlântat în mușchi, ca un punct dureros.

Mai multe texte
Citește și