Revista Tomis

Mohsen Elbelasy

Facebook
Twitter
WhatsApp

Mohsen Elbelasy s-a născut la Cairo în 1983 și este unul dintre cei mai activi poeți egipteni contemporani. Editor al reistei suprarealiste „Sulfur” și coorganizator al festivalului internațional „Ecouri ale suprarealismului contemporan”. A publicat treisprezece cărți de poezie, proză și critică literară, printre care un studiu important despre viața și opera lui Joyce Mansour. În 2022 a fost distins cu premiul „Sawiris”. Mai multe dintre volumele lui au fost traduse integral sau parțial în engleză, franceză și spaniolă.

traducere de Ana Manolescu și Paul Mihalache

Poemul e mort

Mergea înainte ca o umbră pierdută,
cu haina lui roșie din vremea taurilor de sânge.

Ca o broască rahitică
picotește în rămășițele sinelui
și devorează moarte proaspătă.

Sare cu disperare de pe o piatră încinsă pe alta.

Zeul poet a murit lăsând în urmă generații de oameni,
praful greu care întreabă: ce vei găsi,
în spatele ultimului fort,
în globul de cristal?

Poemul zace mort în patul unui vânzător de sclavi.
Poemul a murit în patul unui vânzător de sclavi.

Și tu… Tu ești o junglă de dorințe ancestrale.

Adică?

Ce ai spune despre o scenă care a bântuit
fluturii imposibilului?

Prafule, devino chitară!
…Iar praful devine chitară.

Fii un om care poartă o haină făcută numai din piane și cântă
simfonii de rămășițe și însetare.

Dansează, prafule, și vorbește despre toate molimele
din mintea furnicilor care mișună prin piețe.

Despre Sonetul drumurilor distruse…
Dansează și fii lovitura care rupe
monotonia umbrelor muribunde.

Noaptea trece.

Fluturii visului explodează ca o moarte…
Unul după altul – culori extinse în cochiliile palorii
și sângele mieilor pătează cătușele
care-ți atârnă deasupra capului,
formând o coroană eternă din clei.

Dragă poetule…
Ești un mormânt în care nu-i altceva decât penultimul
fir de fum al morții…
Clopotele negației lovesc gâtul tău rupt.
Din rănile pieptului tău răsună ora de vârf…
Ești țintuit în pânza de păianjen cu pălăriile tâlharilor,
plutind deasupra ghimpilor așteptării…

Roșu ca apa,
albastru ca focul,
negru ca aerul.

O pictore,
Mii de lăcuste roiesc în jurul paletei tale de culori…
Lăcuste și iar lăcuste
sângerând și iar sângerând.

O pictore,
Nu face din pânza ta ceea ce face măcelarul
când decapitează mieii utopici…
Fă din pânza ta un microscop delirant
care nu minte încapsulată în mulajul de ghips…

Desenează cătușe rupte și o sticlă de vin
care poartă în ea sângerarea și strigătele mulțimii…

O, muzicianule…

Nu vreau să ascult nici un marș funebru…

O, muzicianule,

Fie-ți cântecul asemenea unui pumn strâns și a fețelor care
nu se supun
și desenează un ciocan din sunete.
Puțin câte puțin, scrie scrisori care nu zboară din șemineuri.

O, minte nedeslușită în flăcări,

explodează sau mori în tăcere,
lipsită de culoare,
contaminată de frică.

O, mână plină de ochi vulcanici,

pălmuiește-mi fața nefericită,
crap-o ca să nu cadă singură
în pânza păianjenilor și din troaca porcilor…
Până când Obsesia va muri și alt vid îi va lua locul…
Aici, pe această stradă mizerabilă și însângerată…

Poetul lup a fost ucis
cu lacrimi amestecate în sângele lui negru,
cu noaptea luându-și zborul din gura lui
pe drumurile expatrierii.

Strada ta, unde toate cheile au fost pierdute,
îngreunate cu lacăte.
Vei muri asemenea zeului poet și asemenea poemului însuși.

Micul elefant

În vremea în care eram un elefant foarte mic, nu mai mare decât o furnică,
nu îmi plăcea să ies din cuib și să merg la școala pentru pui de găină.

Eram lupul nesupus care se lua la trântă cu moartea.
Îmi vărsam visele în bazinele disperării,
adesea îngropându-mă în păturile somnului,
apoi lumina murea când mâna grea închidea ușa spartă,
iar lumina întunericului absolut îmi sfărâma capul.

Gândurile mele obsedante, acesta nu este un pat, ci o corabie
întinsă pe un lac de sânge albastru. Mai albastru decât soarele.
Această perlă de sânge albastru era cea care mă ghida înainte să adorm.

Se transforma într-o minge, iar imaginile deveneau feroce, tot mai feroce.

Privirea mă conducea spre o gaură făcută în adăpostul somnului.
Îmi potriveam limba în gaură și priveam spre un loc îndepărtat,
acolo unde niciun tată nu ar fi avut puterea să mă trezească devreme,
forțându-mă să mă dizolv în cușca pentru pui de găină.

Îmi puneam sub pernă o păpușă roșie de plastic,
ca pe un cavaler cu piciorul rupt. În fiecare noapte îi șopteam la ureche
cavalerului roșu de plastic: Când oare vom reuși să plecăm de aici?
Vântul ne poartă fără nume în prezent.
Ne aduce fără pleoape într-o comă luminoasă.

Aici fulgerul dorințelor e interzis
și nu ni se permite să ne izbim capetele pline de imagini.

Ceea ce-mi imobiliza în lanțuri de frică difuză viziunea
era gândul că va trebui să iau cu mine păpușa de plastic
atunci cînd aveam să evadez
din acel mormânt plutitor.

În fiecare zi aveam ocazia să plec.
Când o mână grea cu dinți galbeni îmi ordona să mă duc în hambar
și mă forța să port o față de găină
aș fi putut…
Pot…
Ce pot să fac?

Aș fi putut să iau cu mine păpușa de plastic, dar o lăsam în fiecare zi
sub pernă, să înoate în pântecul somnului
cu vocile care alergau spre ea și fără niciun răspuns.

Credeam că o eliberasem din corabia care se scufunda,
am eliberat-o din acest laț strâns în jurul gâtului meu.

Gâtul meu acoperit de sudoarea morții.
Mai târziu, anii au trecut fără culoare sau cu foarte puțină culoare.

Apoi lațul a căzut și s-a depus
ca un inel pe fundul sticlei civilizației nevoilor
…și au urmat alte cătușe.

Trăsăturile păpușii s-au estompat
asemenea confortabilului dormitor al copilăriei mele.

Însă continui să rămân nemișcat atunci când mă acopăr cu pătura somnului.
Patul se transformă într-o corabie, doar sângele încetează să mai fie albastru,
sângele se face scrum.
Navigând prin scrum, corabia ajunge pe țărmul
Absolutului, care a fost ars cu combustibilul trândăviei,
iar anii trec ca o lebădă schiloadă.

DE ACELAȘI AUTOR
citește și
RUBRICI: