Revista Tomis

Ioana PÂRVULESCU

Facebook
Twitter
WhatsApp

Aurul pisicii

(fragment)

Am scris o poveste de dragoste care schimbă legile vieții. Într-un moment de criză, la cumpăna vremii, la fel ca la cumpăna apelor, deși viața curge înainte, timpul unei femei o ia înapoi. 
Timpul e personaj, unul atât de limpede, încât s-ar putea spune aproape că romanul este chiar despre dragostea femeii – a oricărei femei – cu timpul.
Iar dincolo de partea fantastică a poveștii (dar, la urma urmei, care dragoste, privită din interior, nu îngăduie și o parte fantastică?) este acest tulbure secol 21 și viața noastră, cu regulile ei necruțătoare și cu lupta pentru –  si l’amour existe encore… – supraviețuirea sentimentelor. (Ioana Pârvulescu)

– Poliția Capitalei, agent Podoleanu Cosmina, vă ascult!
– Aș dori să anunț o dispariție.
– Numele dumneavoastră?
– Sebastian Ioan Severin… adică, bănuiesc… Severin Ioan Sebastian.
– Data și locul nașterii?
– 28 august 1971, Brăila. Acum locuiesc în București.
Câteva clipe, în telefon s-au auzit clapele computerului.
– Adresa? 
Bărbatul o spuse, articulând cât mai clar.
– Da… Numele persoanei dispărute?
– Mihuț Monica.
– Data nașterii?
– Ăă… 25 iulie, tot 1971, Cluj. Acum locuiește la aceeași adresă cu mine.
– Aveți o fotografie recentă a doamnei?
– Da. Pot s-o trimit prin e-mail?
– E cel mai bine… Persoana dispărută e sănătoasă psihic? 
– Da, sigur, categoric.
– De câte zile a dispărut?
– Nu știu, am fost plecat mai mult de o lună, și la întoarcere n-am mai găsit-o. 
În telefon s-a auzit oftatul polițistei.

*

Nu suntem decât umbră și ceață. Umbră și negură. Era o după-amiază târzie de septembrie când mi-am descoperit umbra despre care îmi vorbea cântecul. Se descurcase în viață mult mai bine decât mine. Proiectată pe asfaltul unei alei din parc înainta vioi, şi vârsta, care pe mine mă luase pe nepregătite, pe ea nu părea s-o modifice. M-am oprit. Câţiva porumbei, adunaţi în locul gri în care cred că ar fi trebuit să-mi fie plămânii, ciuguleau nestingheriţi. Găsiseră acolo nişte firimituri de pâine şi se băteau pe ele. Nu mă durea, deşi mi se părea că, neobişnuit de iute, ciocurile lor lacome mănâncă din mine. Mi-am mutat umbra mai departe. Porumbeii şi-au luat zborul, greoi, iar aripile lor m-au acoperit de sus până jos și s-au prelins peste margine. Firimiturile, adăpostite o clipă de conturul gri al trupului de pe jos, au rămas undeva în afară, în alt aranjament decât atunci când le aveam în mine, la fel cum, după ce nu mai ai umbră, fragmentele din viaţa ta se ordonează pentru cei vii în alt model decât pe vremea când erai și tu de față. Eram de față, deocamdată, nu știam însă pentru câtă vreme, și încercam să înțeleg.

Am ieşit din parc şi, când stăteam lângă bordura trotuarului, pe trecerea de pietoni, umbra mi se întindea pieziş, peste două fâşii ale zebrei. Stopul era roşu ca soarele care apunea în spatele meu. A trecut o motocicletă condusă de un soi de monstru îmbrăcat în piele, din care nu se vedea nimic care să mai semene a om, și a călcat-o. N-a curs nici un pic de sânge, iar eu am mers cu umbra mea mai departe, ca şi cum nu s-ar fi întâmplat nimic. Umbra era, categoric, mult mai puternică decât mine. O invidiam. Trebuia s-o imit, îmi găsisem, în sfârșit, un model.

I never dreamed that I’d lose somebody like you. Și mai ales nu în felul ăsta, nu obligați de ceva care ne depășea. Mi se păruse că dragostea e concretă, că poate fi pipăită, strânsă lângă tine, mirosită, auzită, irosită în liniștea după-amiezelor, fără să se piardă totuși deloc, că se înmulțește ca pâinea din parabolă, pe măsură ce se înghite și te înghite, şi, când colo, dragostea, cu puterile ei trupești cu tot, se dovedea la fel de înşelătoare ca umbra. Nu şi la fel de rezistentă. Se pierdea și ea ca orice altă formă de viață. We don’t exist. Nu-mi puteam permite să plâng după ea! Aveam alte griji, și erau foarte mari. Dar voi reveni la momentul ăsta important, al plecării, deocamdată simt nevoia s-o iau de la început, ca să-mi limpezesc gândurile.

*

We don’t exist. Doar că eu, dimpotrivă, am simțit că trăiesc. Și că mă bucur de asta. Părerea despre viață mi-am făcut-o din cântece. De câte ori puteam, căutam versurile, uneori le transcriam chiar eu, iar mai târziu, pe YouTube, alegeam versiunea cu lyrics. Din fericire, cântecele, dacă le asculți cum trebuie, îți deschid și ochii. Nu i-am citit pe cei mai mulți dintre scriitorii lui favoriți, dar am înțeles mii de versuri din cântece, de la primele înregistrări până azi. We don’t exist. We are nothing but shadow and mist, in the mirror we look as we pass. Don’t you know that the blood in your vein is as lifeless as yesterday’s rain? N-aș fi crezut, dar i-a plăcut și lui. Când îmi pun căștile și ies din cameră și din timp, călătoresc din voce în voce și din vers în vers, uitând că exist. Sau că, poate, nu exist.

*

Aşa cum începi să mori din clipa în care te arăţi în lume, cu capul înainte, începusem să plec de la el chiar din ziua în care m-am mutat în apartamentul lui. Începutul poveştii noastre nu era din cale afară de original, dar știam din cântecele mele că I love you baby, I need you baby și așa mai departe e absolut la fel la toată lumea. Nu-mi închipuiam pe atunci că, de la un moment dat, vom fi prinşi amândoi într-o întâmplare originală și distrugătoare, a fool’s game, nothing but a fool’s game, o situație unică, dincolo de logică sau având logica nebuniei, singura care poate să lămurească tot ce s-a întâmplat. Logica și dragostea se exclud de obicei, iar când nu se exclud se anihilează reciproc, ca două animale flămânde pe care le purtăm în noi, primul dresat, al doilea sălbatic. Oricum, n-o să uit niciodată ce mi-a spus o doctoriță cu care s-a nimerit să vorbesc cândva, în tren, în drum spre București: „După ce am lucrat o vreme la un spital de psihiatrie, lumea noastră, dinafara zidurilor spitalului, mi s-a părut ca un vechi film mut, alb-negru. Spectacolul și viața intensă erau acolo, la ei, la bolnavi. Filmul vieții începea să se audă și să se coloreze de cum intram în spitalul căruia atâta lume îi zice de nebuni”. 

*

Povestea noastră a început odată cu noul mileniu. Ne-am cunoscut într-o zi cețoasă de martie. Voiam să dau de el şi am dat, în schimb, peste un lungan, cum i-am zis în gând, disprețuindu-l fără vreun motiv întemeiat chiar pentru calitățile lui și numai pentru că mi se părea că mă încurcă. El participa săptămânal la nu ştiu ce ateliere de biochimie care se făceau pe Splaiul Dâmboviței, la Biologie, unde era, pe-atunci, un asistent pasionat de meserie și ambițios, iar azi, când eu nu mai sunt nimic, e profesor. M-am gândit mai târziu că, timp de trei ani și jumătate, cât am rezistat la Medicină veterinară, fuseserăm aproape vecini. Că poate am și trecut vreodată unul pe lângă altul, pe trotuar, și privirile noastre s-au încleștat o clipă, fără ca întâlnirea lor să lase umbră. Cum știe acum, mă hipnotizează tot ce nu lasă umbră: marea și pământul, și cerul senin, și copacii în beznă, și Sonia.

în curs de apariție la Editura Humanitas

DE ACELAȘI AUTOR
citește și
RUBRICI: