Revista Tomis

Share on facebook
Share on twitter
Share on whatsapp

Radu Țuculescu

Fără fum, fără țigări

Barmanița are un zâmbet tivit cu o dâră subțire de dezamăgire. Puzderia de luminițe jucăușe care-i sălta altădată prin ochi i-a dispărut ca și cum nici nu a existat vreodată. Cu bărbia înfiptă în palmă și cotul sprijinit de tăblia sângerie a barului, arată ca o căprioară rănită de un vânător stângaci. Parcă și părul ei blond a pierdut din strălucire.

Trei clienți se află împrăștiați pe la măsuțele joase și colorate. Aerul din încăpere e curat, fumatul fiind acum categoric interzis prin lege. Un aparat de-o culoare rozosină fixat pe peretele din spatele barului pufăie, din când în când, împrăștiind o aromă persistentă.

– A ce naiba miroase chestia aia? Îmi stă pe limbă, mi-e cunoscut, spune-mi că mă doare deja capul de atâta gândire.

– A lăcrămioare, a ce să miroase! rostește barmanița pe un ton lipsit de echivoc. Este evident că urăște florile. Cel puțin lăcrămioarele.

– Asta e! Lăcrămioare, știam eu, îmi stătea pe limbă. Hahaha! Merge al naibii de bine cu rachiul alb. 

Un rictus scurt se zări pe chipul de căprioară al barmaniței, precum un fulger căzut din senin. Își înghițise înjurătura.

– În loc să sug o țigară, sug o lăcrimioară! Nu-mi mai pute gura.

– Cui îi pasă? intervine alt client de la masa vecină.

– Chiar așa.

– Ar fi bine dacă pui vreo două mese afară, loc este…

Atât i-a trebuit barmaniței să audă. Fu ca și cum cineva apăsase un buton declanșator.

– Măsuțe, zici?! Crezi că-s proastă? Crezi că nu m-am gândit la asta?! Ba m-am gândit. De patru ori am făcut cerere. Erau să-mi înțepenească degetele de atâta scris. Vreo două chiar mi-au și înțepenit, arătătorul și inelarul. Primăria a fost pozitivă, adică a fost de acord, pricepi?

– Atunci e în ordine.

– Ordinea dracului! Ăia de la urbanism au refuzat. Au zis nu! Fără explicații. 

– Nesimțiți. Măcar să zică de ce!

– Adică pe trotuarul acela larg pot să își întindă unii direct pe jos tot felul de vechituri, de obiecte mizerabile, pe urbanist nici în cot nu-l doare de asta, dar pe mine să pun două-trei măsuțe elegante cu scăunele și un ghiveci mare cu flori alături, nu mă lasă!

– Niște idioți! Mai dă-mi un rachiu că m-am supărat tare.

– În țara asta, toată ziulica trebuie să scrii cereri peste cereri, iar la urmă tot nu se rezolvă nimic. Mie mai dă-mi o bere. Dacă nu trag fum de țigară în piept, ci doar parfum de lăcrămioare, beau mai mult, na!

– Am citit în ziar despre unul care locuia într-un orășel tare poluat datorită unor fabrici de negru de fum. Toate clădirile erau negre. Și plămânii locuitorilor. Bărbatul s-a hotărât să plece, definitiv, la munte, la aer curat, apă cristalină, brazi, oxigen. S-a mutat la munte și într-o lună a murit! Hăhă, i-a lipsit fumul!

În bar intră Pichi, val-vârtej. Are o față radioasă și o burtă țuguiată. Se mișcă de parcă ar fi o marionetă manevrată de invizibile mâini.

– Salut iubire! Iarăși te văd cam tristă. Nu are sens, revin clienții înapoi, chiar dacă-i interzis fumatul, ascultă ce zice Pichi. Ăia obișnuiți cu băutura n-au putere să renunțe. Ba, vor bea chiar mai mult, așa că… bărbia sus! 

Barmanița îi zâmbește strâmb apoi îi toarnă un rachiu alb.

– Azi nu sunt dispusă să aud glume aiurea.

– Eu sunt un tip foarte serios, o contrazice Pichi hohotind, doar mă cunoști. Afară s-a încălzit bine-bine. Imediat e vara pe noi, ieșim la iarbă verde. Eu prefer malul Someșului. Mă dezbrac și rămân numai în chiloți. Am niște chiloți prima! Mă simt ca un mușchetar, numai calul alb cu picățele îmi lipsește…

– Pichi, termină cu vorbăria, ți-am zis că n-am chef.

– Dacă nu mai e fum, măcar să vorbim! Să-ți zic ce idee mi-a venit, taman acum când te-am revăzut. Apropo de vorbitul la telefon. Păi, mie, dragă, mi-ar place un telefon pe care să nu-l freci cu degetul ci să acționeze numai când îl lingi. Să-l manevrezi cu vârful limbii, ce zici?

Clienții se pun pe râs, chiar și barmanița pufnește scurt, dar tot fără chef.

– Nici o salivă nu e identică, așa că telefonul nu va funcționa decât la limba ta, degeaba ți-l fură. Ce zici?

– Zic să termini cu tâmpeniile, Pichi!

– Și ca fundal să-mi pun poza ta. O parte din tine, adică, ce zici?

– Că te plesnesc imediat!

– Mă iubești?

– Te iubesc, dar… ieși afară!!

Pichi a dat pe gât paharul și a ieșit în același ritm în care intrase. În bar se lăsă liniștea. Nu se auzea decât pufăitul aparatului care scuipa parfum de lăcrămioare.

O căsuță în Malta ori Majorca

-– Te iau cu mine la Oser ?

– Da. Nu am mai fost de-o viață! 

– Hai, zău?

– De cel puțin treizeci de ani.

– Eu merg în fiecare sâmbătă.

– Tot acolo e, pe la fosta IRA?

– E pe Bobâlna.

– Bobâlna?

– Dincolo de calea ferată. 

– Mergem pe jos. Vreau să fac mișcare.

– Nu merită cu mașina. Te iau toți dracii până găsești o parcare.

Dialogul l-am purtat cu prietenul Viorel. Ne-am întâlnit sâmbătă dimineața la capăt de pod, în Mărăști. Lângă Casa Roșie, cum i se spune clădirii care adăpostește atelierele de sculptură ale studenților Institutului de arte plastice. Am trecut peste calea ferată, pe lângă o familie numeroasă de țigani de toate vârstele. Toți membrii zăceau întinși pe terasament și se încălzeau la razele matinale ale unui soare generos.

 Vânzătorii improvizați își făcură deja apariția printre mașinile parcate pe trotuarele străduțelor. Sunt oameni în vârstă ieșiți în fața caselor proprietate personală să își vândă ce le-a mai rămas prin odăi.

Mirosul de mici, cârnați prăjiți, plăcinte și bucăți de ceafă ne anunță că am ajuns la intrarea în Oser. Cartofi prăjiți, bere, ciocolată de casă bicoloră, colaci ungurești, prăjituri, sucuri, apă minerală și plată. Apă de ploaie prin băltoace ici-acolo. Trecem indiferenți pe lângă tentațiile culinare, apoi, în pas alert, pe lângă chioșcul de unde timpanele îți sunt bombardate cu manele. Abia apoi începe aventura. Călătoria printre miile de exponate aflate pe tarabe ori înșirate pe folii din plastic direct pe pământ. E un adevărat spectacol plin de culoare și animație. „Șase perechi de ciorapi la zece lei! Bumbac pur!”, „Două jachete la 20 de lei, piele pură!”. Au umor vânzătoarele de textile și piele… pură! Și pe ele le pufnește râsul. 

Nu am venit să cumpăr ceva anume. Mă bucur de spectacol și de buna dispoziție care domnește peste marea piață de vechituri. Dar treptat, subconștientul începe să lucreze. Mă transform, încet și sigur, într-un căutător de comori. Prin cap mi se zbenguiesc idei năstrușnice care-mi alimentează speranțe de vis. Dacă aș da, de exemplu,  peste un bătrânel care, printre tot soiul de obiecte ruginite, defecte, reviste soioase, mileuri pătate are o mapă mâncată de carii? O ridic, o deschid și… descopăr în ea câteva desene semnate de Goya, din seria Capriciilor! Le recunosc imediat, mi se face inima purice, pielea de găină, mă trec fiori pe șira spinării. Bătrânelul habar nu are cine a mâzgălit ciudățeniile ălea, îmi dai zece lei, le iei cu mapă cu tot, zice. Sau să dau peste două nuduri desenate de Modigliani pe vremea când se afla la Școala de nuduri din Florența. Sau o băbuță să aibă, printre zdrențe, un mic peisaj semnat de William Turner. L-am găsit în pod, drăguță, dacă-ți place, ia-l și dă-mi cât crezi pe el! Ori să descopăr, printre vase și piulițe strâmbe, o căniță etruscă ori un inel de aur egiptean ori monede de pe vremea lui Burebista ori măcar o fibulă geto-dacică! M-aș îmbogăți, ce super va fi! Întâi îmi voi achita toate datoriile. Apoi îmi voi cumpăra o căsuță modestă pe malul mării, neapărat pe malul mării și neapărat la Mediterana. În Malta, de exemplu, unde-i cald și bine și te păzesc cavalerii ori în Majorca, unde-i la fel. Liniște, vreme minunată, înot dimineața și seara, pescuit în timpul zilei, poate chiar să scriu câte-o pagină, dacă mă lovește inspirația, în timp ce pe fereastră îmi intră freamătul senzual al valurilor. Iar o lună pe an să-mi adun prietenii acolo, asigurându-le transportul, cazarea, masa și distracția! Să le gătesc pește, fructe de mare, deserturi exotice. Să le prepar cocteiluri mirobolante! 

Lătratul câinilor de la ecarisajul din apropiere mă trezește la realitate. Viorel își cumpără un portofel cu doi lei. Cică din piele. Pură. E drăguț. Deja îmi simt picioarele. Umblăm de vreo oră și ceva. Zărim un instrument curios. Viorel îl ridică, să-l studiem mai bine. E un soi de foarfecă ciudată. La vârfuri are o cupă și ceva ca o greblă dublă care se răsucesc într-o parte și-ntr-alta, când manevrezi brațele. 

– La ce folosește chestia asta? întreb.

Vânzătorul, un bărbat rotofei, cu obraji congestionați, răspunde hohotind:

– Habar n-am, domnule! Dacă știam, crezi că o mai vindeam?

Raționament pur. În concluzie, ne întoarcem în pas alert la tarabe și luăm doi mici și-o bere, pe ritmuri de manele.

CITEȘTE ȘI

GABRIELA PANȚU

GABRIELA PANȚU și-a cumpărat primul aparat foto digital în anul 2016, iar în anul 2017 a absolvit cursul de fotografie al profesorului Radu Grozescu. Gabriela abordează, ]n special,  fotografia de portret și nudul artistic, fotografia de stradă și fotografia de arhitectură. Lucrările Gabrielei Panțu au fost expuse la Mia Photo Fair, Milano (2019); Bucharest Photofest (2020); The Photohouse,  Israel (2021);

Citește mai mult »

Camelia Iuliana RADU

te pot ajunge doar cu gândul uneori visez cum ajungîn iarba de sub etajul camerei taleși arunc pietricele în geam sper ca sunetul repetat să te trezeascăsă mormăi ceva să deschizi fereastramăcar în visul meu pe sub betonul rece al blocului tăuaș zâmbimi s-ar vedea strungăreațami-ar fi teamă că vei închide fereastrasă nu intre țânțarii mai încerc o datăși încă

Citește mai mult »
Mai multe texte
RUBRICI: