Căruțașul

(fragment)

În zilele acelea televiziunea devenise un teatru de operațiuni la care se uita întreaga suflare a satului. La noi veniseră neamurile, să se minuneze și să se îngrijoreze împreună cu ai mei de ce se întâmplă în Țară. Plana peste întreaga situație un soi de frică ascunsă, neexprimată, de viitor. Un Sistem urma să fie înlocuit cu altul și înlocuirea asta nu avea să se facă peste noapte. În timpul tranziției, lumea urma să-și extindă granițele. Se vorbea de libertate, se frecau mâini și burți, se aruncau priviri ușurate către celălalt. Se aplauda moartea familiei vinovate de genocid și înfometare, moarte făcută nouă, poporului, cadou de Crăciun. Părea c-o să avem mai multă lumină, că vom renunța la lumânari și lanterne. Că vom putea ține televizorul aprins și ziua, încântați de noua siglă a TVR numită de acum și Liberă. Eu am hotărât ceva: să nu mai înapoiez cărțile la bibliotecă. Luasem destule, când auzisem că tata devenise bibliotecarul școlii și aveam intrare liberă în sala aceea înțesată de volume vechi. Îmi umplusem brațele cu cărțile lui Jules Verne și Constantin Chiriță. Tata m-a lăsat să-mi fac de cap în noua sală pe care o avea în gestiune, unde intram doar eu și femeia de serviciu. Mă tot împiedicam de tanti Maria lu’ Peciu pe-acolo, venită să spele pe jos. Pentru Peciuleasa clasele erau doar de două feluri – ori curate, ori murdare, altceva nu vedea la ele. Cărțile înșirate pe rafturile bibliotecii nu o impresionau. Ea trebuia să scoată sala aia prăfuită la lumină, asta era misiunea ei. Iarna o făcea în frig, biblioteca nu avea sobă, nu stătea nimeni acolo. Celelalte clase aveau unele de teracotă, pregătite să înghită focul și să-l transforme în căldură, înainte să apară elevii. Peciuleasa trecea pe la fiecare în parte, încărcată cu un braț de lemne și un lighean cu cărbuni, să o pornească din loc. Venea dimineața devreme, înaintea tuturor, să pregătească terenul, să nu tremure elevii și profesorii în decursul zilei. Sobele se încălzeau greu, dar teracota, odată încinsă, ținea în ea căldura ore întregi. Aveam și noi sobe de teracotă acasă, una în camera noastră și una în camera părinților. Până se încălzeau, stăteam rebegiți sub cele trei rânduri de haine pe care le purtam pe noi. Dădeam jos din ele pe măsură ce aerul își schimba temperatura. Într-un final rămâneam în izmene și cămașă de piele, pregătiți pentru somn, sau, dacă mai aveam timp, pentru un joc rapid de Nu te supăra, frate!. Un titlul oarecum profetic, având în vedere că sfârșeam întotdeauna în lacrimi, plini de ciudă și nervi, și eu și sor’mea. Când nu jucam, citeam. Eu, cel puțin. Ultima carte deschisă în comunism a fost Gargantua și Pantagruel, care se rătăcise în maldărul luat de la biblioteca școlară. Ca și celelalte, avea ștampila biliotecii pe prima pagină, cu un număr de înregistrare. Ori de câte ori deschideam o carte din asta și-i vedeam seria aceea aflată într-un pătrat albastru, știam că este una care nu-mi aparține. Treaba mă înfuria, voiam ca toate cărțile citite să-mi rămână mie. N-aveam chef să le duc înapoi, nu doream să mă despart de ele. Mi-a părut extrem de rău după Căpitan la cincisprezece ani, când a trebuit s-o returnez. Sau Douăzeci de mii de leghe sub mări. Mă întrebam de ce trebuise să fac asta, cărțile se întorseseră pe raftul lor de unde nu le-a mai ridicat nimeni niciodată. De Gargantua și Pantagruel nu mi-ar fi părut atât de rău, nu înțelesesem mare lucru din ea. Aflasem doar că uriașii ăia de acolo mâncau mult. Noi, pe de altă parte, mâncam destul de puțin. Am învățat că moartea Tovarășului și a nevesti-sii însemna că puteam mânca și noi mult, de atunci încolo. Nu ne mai oprea nimeni, magazinele aveau să fie iarăși pline cu carne și brânză și pâine. Pâinea nu va mai fi raționată iar eu nu voi mai fi nevoit să stau ore întregi s-o cumpăr, disperat că nu voi mai prinde bucățile cuvenite nouă. Nu mi-a plăcut niciodată coada la pâine, dar eram prea timid pentru altceva. Aș fi putut face și eu ca alți copii, să mă țin de curul lui nea Ion Cocoșilă, căruțașul care o transporta de la brutărie la magazin și care, într-un mod complet aleatoriu, mai împărțea câte una pe drum. Ăștia, puștii ăștia necinstiți, căutau să trișeze, să nu mai stea la rând. Își încercau zi de zi norocul la Căruțaș. Eu stăteam întotdeauna acolo, în ușa magazinului din centru, strivit de copiii mari care se băgau în față. Unii, mai forțoși, ajutau la căratul pâinii din căruță în interior, folosindu-se de coșuri mari de răchită. Ăștia erau serviți primii, ca un fel de recompensă. Eu nu aveam nicio șansă să mă bag între ei, condiția mea era una scheletică, aș fi ajuns strivit de coșul plin. Băieții mari dădeau din coate, urlau, aruncau priviri lacome și dure. Cornel, inamicul meu, era întotdeuna acolo, primul la cărat, primul la luat, ultimul plecat – stătea cu ochii pe fiecare țânc, să fie sigur că organizarea își vede de-ale ei într-un mod rezonabil. Cornel și ceilalți erau responsabili și cu ordinea. Grămada de puști nemâncați, îmbulziți în ușă, așteptând nerăbdători ca iapa bătrână a lui nea Ion să-și facă apariția, trebuia transformată repede într-o coadă ordonată. Sătenii nu veneau, își trimiteau copiii să le aducă pâinea acasă. Era un obicei al dracului de tâmpit. Într-o seară nu am mai rezistat. În loc să mă opresc la magazin, am mers mai departe, până la brutărie. Nea Ion era acolo, cu căruța trasă în fața micului geam prin care mâini muncite aruncau pâinile rotunde, aburinde, cu coaja maronie. Mirosea amețitor. Nea Ion așeza fiecare produs în căruță cu mândria dată de importanța lui ca intermediar. El era lanțul de aprovizionare. Fără el, producția nu-și împlinea scopul. Căruțașul era o verigă de maximă importanță în distribuția alimentară din satul nostru. Și eu eram acolo să-l încurc, să-l țin din treabă. Eu și alți ciutani cuprinși de microbul milogelii. Neeea Ioaaaneee, sunt a lu’ Rafailă! Fugi, mă, de-aci! Nea Ioaaane, a lu’ Rafailă, bre! Fugi, n-auzit? Că pun iapa pe tine! Eu sunt a lu’ Stanciu, bre! A lu’ Costică Stanciu’! Bine că ești, acu’ dă-te d-aci că tre’ s-o iau din loc. Hai, hai, valea! Încercam și eu să spun ceva, dar nu știam cum s-o fac, cum să încep, cum să pornesc discuția. Aveam câte un imbold, deschideam chiar și gura, mi se depărtau buzele într-un început de rostire, dar apoi ceva se întâmpla. Nu reușeam să prind deloc privirea moșului, în vacarmul din jur. Mâini agitate mă tot împingeau în spate.

Căruța era încărcată până la refuz. Nea Ion mergea moderat, cu calul la trap și gașca de copii după el. Copiii strigau în continuare, nu se opreau. Își calculaseră: era timp. De la brutărie la magazin făceai pe jos cam douăzeci de minute și cu calul minim zece. Minutele astea erau extrem de importante. Țâncii o știau, cum o știam și eu. Am început să alerg, gâfâind, în spatele căruței. Trebuia să le-o iau tuturor înainte, trebuia să ajung lângă Căruțaș. Era greu, iapa bătrână parcă întinerise și-o luase serios la picior. La dracu, obosisem. Gâfâiam și abia mai puteam respira. Abia mă puteam ține pe picioare. Nu eram eu cine știe ce sportiv, nu fusesem niciodată. Terenul de fotbal din curtea școlii era minuscul, nu apucam să fac multă mișcare în goana după minge. Înotul în lac, vara, era și el destul de anemic, mai mult în jurul ideii de mers pe la fundul apei, cu mâinile înfipte în nămol, pentru o tragere serioasă în față. Preferam cățăratul în copaci oricărei alte forme de sport. Dar atunci, în seara aceea, pe șoseaua comunală, mi-am adunat toate puterile și m-am apropiat de căruță, m-am trezit lângă latura ei dreaptă. Mâna mi s-a înfipt în marginea de lemn, în timp ce picioarele parcă alergau de la sine. Nea, nea, ziceam gâfâind, nea, sunt, sunt, nea. Căruțașul, mirat că mă apropiasem atât de mult de el, s-a gândit la cel mai enervant lucru posibil. S-a gândit să miște hățurile cu fermitate, să dea un nou imbold calului. Adică, în loc să încetinească, să accelereze. În loc să stea naibii, să audă ce-am de zis, s-o ia mai tare la goană. Căruța a țâșnit în față, forțându-mă să-mi slăbesc strânsoarea. M-am desprins și alergatul a suferit o desincronizare, când picioarele încă mergeau înainte, dar corpul nu. M-am împiedicat, pregătit de căzătură. Cu ultimele puteri m-am redresat și, adăpându-mă din șuvoiul de voință care curgea pe undeva pe lângă urechile mele, am alergat mai tare. Nea Ioane, sunt… aaa… sunt al lui Costel Învățătoru! Reușisem, o spusesem, o strigasem. Incantația. Cuvintele magice. Sonoritatea lor l-a făcut atent pe moș Ion care, bănuind ceva, a încetinit și m-a întrebat provocator: Ce zisăși, mă? Al cui zisăși că ești? Al lui Costel Învățătoru, am continuat mai calm, respirând ușor. Măi, bată-te norocul să te bată! m-a apostrofat cu expresia asta din Basmele românilor. Păi de ce nu zisăși așa, măi țâcă? Auzi, tu, a lu’ Costel Învățătoru’! Păi și ce a trebuit să alergi atât, nu puteai să-mi zici la brutărie, colo, să nu obosești până aici? Hooo, boală! a zis și-a tras hățurile. Iapa s-a oprit și eu mi-am luat ultima pâine comunistă direct din mâinile Căruțașului. Zi-i lu’ tac-to că-l salut! Și de-acu’ să vii la mine, colo la brutărie, să nu mai stai la coadă. Ai auzit? Așa să-i zici lu’ Costel c-am zis. Ai auzit? Auzisem, dar n-am mai avut ocazia, moartea Tovarășilor a omorât și brutăria și pe nea Ion care a rămas fără scop și fără muncă. S-a transformat repede într-un moș țicnit și plin de amărăciune, oftând nostalgic după zilele lui bune, când putea tranzacționa cu copiii satului pentru a primit favoruri de la părinți. Iapa i-a murit în câțiva ani și el s-a apucat de băutură, urmând calea previzibilă a unui destin încrustat în oiștea putrezită a căruței abandonate în curte.