Revista Tomis

Share on facebook
Share on twitter
Share on whatsapp

Paul MIHALACHE

Istoria lui FDP

(fragment)

Iulian Ghervas este regizor de film documentar. A cochetat o vreme cu proza scurtă, dar nu a publicat niciodată. Florin mi-a spus că este unul dintre prietenii lui vechi, printre puținii care îl cunosc foarte bine, și că ar trebui neapărat să discut cu el, m-ar ajuta pentru carte. I-am scris pe Facebook și am stabilit să ne vedem miercuri seară, la o cafea, în Les Bourgeois, din Centrul Vechi.  

– De cât timp vă știți? – îl întreb. 

– Nu prea ne știm – râde Iulian. Din ‘92, de pe vremea liceului. Dar, la modul serios, nu-l cunosc pe Florin Dan Prodan. Am stat de câteva ori împreună la bere, în grupuri destul de mari, în adolescență. Nimic mai mult. Iar în ultimii douăzeci de ani, de când m-am mutat în București, nu ne-am văzut deloc. 

FDP îl admiră și vorbește la superlativ despre documentarele și proza lui. Dar nu e prima dată când îmi zice că a avut legături strânse cu persoane care abia dacă își amintesc cine e Florin Prodan. Să fie doar de tendința lui de a hiperboliza? Sau poate că îi idealizează împreună cu anumite perioade din trecut pe acei oameni care l-au cunoscut pe primul FDP, pe FDP-ul cel adevărat, care a cam murit între timp?  

– Era timid, vorbea foarte puțin… Dar uite că e un tip care a reușit să înșele viața. N-a avut niciodată un job și, cu toate astea, continuă să scrie, să călătorească, să iasă la băut… Deși nu ne-am întâlnit propriu-zis, i-am urmărit postările de pe Facebook și, ocazional, am mai vorbit despre el cu prieteni comuni. 

Pe Smârdan trece un grup de colindători cu fluiere, tobe și petarde, care ne împiedică să ne mai auzim preț de aproape cinci minute. Sîuntem singuri pe terasa acoperită, însă cei de la barurile alăturate le dau bani și aplaudă, bucuroși să-i asculte. 

– E dificil – zice Iulian – să scrii un roman despre cineva care este încă în viață. Un roman despre un poet marginal, care singur se trimite, sistematic, la margine. 

Îl întreb dacă Florin îi părea de pe atunci, din vremea liceului, pasionat de poezie. 

– Da, clar. Era la fel ca Nichita Stănescu. Nichita zicea Eu scriu cu mine însumi, nu doar cu pixul pe foaie – nu știu dacă am citat exact. Mă gândesc și la călătoriile lui… Dar avea din liceu un entuziasm cu totul aparte. Ce-i interesant e că, totuși, nu a urmărit niciodată vreun interes personal, nu a încercat deloc să obțină vizibilitate, ba chiar și-a subminat singur șansele de a deveni ceva mai cunoscut. Și eu am făcut la fel în film, pentru că nu suport impostura și nici nu mă pot abține, nu tac. Florin se abține, el nu e o fire polemică, dar preferă să rămână departe de toate mizeriile inerente lumii artistice. Însă, te rog să reții că tot ceea ce îți spun acum deduc doar din ce am aflat indirect despre el. Din păcate, mi-e teamă că nu-mi amintesc nimic concret și nu cred că-ți pot fi de prea mare folos. 

– Dimpotrivă – îl asigur. Mă interesează orice opinie și orice impresie despre FDP, oricât de subiectivă ar fi ea. În plus, nu încerc să scriu o monografie. Vreau să aflu, de asemenea, felul în care oamenii percep lumea artistică și bula literară din România. Voi folosi în roman aproape tot ce-mi vei spune, chiar și ideile cu care s-ar putea să nu fiu de acord. Te rog să continui. 

– I-am citit două cărți, On the Road și Note informative despre eroi și morminte. Scrie poezie bună, fără stridențe. Dar cred că nu a făcut nimic să o promoveze. 

– L-ai cunoscut cât de cât acum treizeci și unu de ani și l-ai văzut săptămâna trecută, în Beat Bar Umanist. Ți se pare că și-a mai pierdut din entuziasm? Ți-a făcut impresia unui tip care frizează depresia? 

– N-am avut când să-mi dau seama, dar e foarte posibil. Nici nu ai cum să scapi de așa ceva. Cineva ca el, căruia îi este greu să se acomodeze și care nu face compromisuri, e mereu în pericol să aibă momentele, poate perioadele lui de descurajare și, de ce nu, chiar de depresie. În plus, prin felul ăsta de-a fi, riști să nu-ți mai poți câștiga pâinea. 

Îi spun că vede situația din perspectiva unui regizor. În literatură, chiar dacă obții mai multă vizibilitate, tot nu-ți poți câștiga pâinea. Poate că e mai ușor pentru un scriitor să-și păstreze coloana vertebrală. Mă contrazice: 

– Gândește-te la criticii – de obicei aceiași – care sunt trimiși la târguri internaționale. Dacă s-ar apuca să spună în Viena, în Berlin sau în Paris că o carte românească prezentată acolo e proastă, ar mai fi trimiși a doua oară, cu zbor, cazare și păpică asigurată? E foarte dificil să rămâi vertical odată ce ai intrat în sistem. Vezi cei mai faini scriitori români din ultimii ani: Nimigean, Soviany… Nu-s cu nimic sub poeții și prozatorii din Occident, dar au rămas cvasinecunoscuți, pentru că au preferat să-și păstreze integritatea. Bineînțeles, nu-s ei singurii, numele lor mi-au venit acum în minte. Poate pentru că despre Ovidiu Nimigean am vrut să fac și un documentar, în garsoniera lui din Iași, Corabia nebunilor, dar eram în anul doi de facultate, cred că am pierdut toate înregistrările de atunci. 

A început să viscolească, însă terasa e încălzită și ferită de vînt. După ce terminăm cafeaua, comandăm bere. Iulian urmează să plece weekendul viitor la Brașov, pentru o proiecție de film, dar în seara asta nu se grăbește. Eu aveam stabilită o întâlnire cu un profesor de franceză, la centrul de meditații, pe Mântuleasa; trimit un mesaj și o contramandez. 

– La fel și în film – își continuă ideea, după ce ospătarul ne aduce două Carlsberg și schimbă scrumiera. Nu există voci sonore care să facă ordine. Ultimul cred că a fost Gorzo, dar s-a retras în învățămînt. Iar cei care au rămas, dacă nu scriu recenzii plătite, au criterii de receptare mai degrabă politice decît estetice. Fie din convingere, fie din teama de a nu fi considerați incorecți politic. Iar premiile și selecțiile la festivaluri tot în felul ăsta se fac. Îl înțeleg perfect pe Florin, care preferă anonimatul. 

Îi povestesc lui Iulian despre Jamie, fosta iubită a lui FDP, care a fost dată afară dintr-un liceu din America, unde preda literatură, pentru că într-o pauză citea în cancelarie De veghe în lanul de secară, a lui Salinger. Cartea e asociată cu mulți criminali în serie, nu doar cu Mark Chapman, ucigașul lui John Lennon, dar în sine nu are nimic care să instige la violență. Cenzura și aplicarea unor criterii de apreciere arbitrare nu sunt câtuși de puțin o invenție românească. E celebru procesul cărții lui Ginsberg, Howl, din anii ’50. Iar Lolita și Împăratul muștelor au fost interzise în mai multe țări din lume. 

– Jamie n-o să-ți răspundă, îmi spune FDP. N-o mai interesează nici România, nici poezia, vrea doar să instaureze o dictatură de stânga. Ultima oară când i-am scris, m-a întrebat cine sunt și de unde o cunosc. Cred că a luat-o razna complet. Nu mai e cea de acum patru, cinci ani, e complet diferită. Merge cu arma în mână pe străzi, ca să-i împuște pe toți cei care au alte opinii decât ale ei. 

Într-un fel, mă bucur că-mi spune asta. Cu siguranță că îl ajută să-și inhibe nostalgiile sau regretul în urma despărțirii. Poate că e chiar un mecanism de autoconservare. Dar cu atât mai mult aș fi curios să vorbesc cu ea. Oricum, îmi închipui că nu-i deloc exclus ca Florin să exagereze. Rebecca Morgan scria poezii bune, picta, lucra la o grădiniță din Copou, și ținea la FDP. Nu cred că s-a adaptat niciodată în Iași, venise din Virginia, Statele Unite. Ar fi fost greu de imaginat că va rămâne definitiv în România. Sper să pot da de ea înainte de a termina romanul. 

– Ceea ce-mi spui tu – continuă Iulian – că vrei să scrii o carte-documentar despre Florin, să știi că presupune timp. Mult timp petrecut împreună cu personajul. 

– Nu cred că aș folosi termenul de carte-documentar. Cel mult, un roman-non-fiction, dar nici măcar cu sintagma asta nu știu dacă mă împac. Deși încerc să aflu cât mai multe despre el, nu înseamnă că ezit să inventez pasaje întregi. 

– Ca să ajungi la om, așa cum e el în realitate și nu în fața camerei de filmat sau a reportofonului, trebuie să stai mult cu el. La asta mă refer. Eu am încercat să fac un documentar despre Blaga și am filmat cu fiica lui, Dorli, vreun an și jumătate; dar, deși ea avea un cult pentru taică-su, în loc să iasă un documentar despre Lucian Blaga, a ieșit unul despre fiică-sa. 

Mă întreb dacă vrea să-mi sugereze că și romanul meu, în loc să fie o istorie a lui FDP, se va transforma, de fapt, într-o mărturie despre cei care l-au cunoscut. Însă, cum Florin trăiește și ne știm de ceva vreme, sper să nu ratez complet subiectul cărții. Deși nu pot să neg că am avut și încă am uneori îndoieli în privința asta. Nu mai departe de ieri, FDP m-a întrebat dacă mi-a povestit vreodată despre primul lui maestru spiritual, David. Nu, nu-mi vorbise despre el. Mi-a trimis o poză cu un tip înalt, la vreo treizeci și cinci de ani, cu barbă, păr lung pînă la umeri, ochi verzi, aproape strălucitori. Figură specifică de hipiot occidental. Apoi două înregistrări scurte, de calitate foarte proastă, cu câțiva oameni care cântă la chitară pe un trotuar, probabil într-o țară din Asia. 

– David făcea parte din ordinul bonetelor galbene, Galugpa. Ne-am întâlnit întâmplător, într-o gară. Călătoriile au adesea altă țintă decât îți propui când pleci la drum. S-a apropiat de mine și mi-a zis în engleză să nu-l mai caut pe Brahma, cel cu patru capete, căci destinul meu e să-l găsesc mai întâi pe Shiva. 

– Tu vrei să scrii despre un poet în cadrul unui sistem sociopolitic și cultural, pe care să-l descrii neconcesiv, sau despre un aventurier și călătoriile lui? 

Întrebarea formulată în felul ăsta mă face să mă simt cumva pus la zid, deși îmi dau seama că nu e câtuși de puțin în intenția lui Iulian. Însă mi-e dificil să-i explic că, de fapt, în literatură lucrurile stau destul de diferit față de film. Nu trebuie să aplic pentru fonduri și să vin cu un proiect pe care, ulterior, să-l urmez da capo al fine. Nu știu în ce direcție mă va conduce personajul meu și nici nu încerc neapărat să anticipez prea mult lucrurile. Îi răspund că nu vreau cu tot dinadinsul nici una, nici alta, dar că nu exclud posibilitatea de a îmbina ambele perspective, dacă mi se va părea relevant pentru carte. 

– Acum câțiva ani mi s-a propus să fac un documentar despre o echipă de fotbal din liga a cincea, de undeva, din Ardeal. Am filmat pe parcursul unui sezon fotbalistic, care știi că e rupt în două: jumătate în toamnă, jumătate în primăvară-vară. Mergeam cu cameramanii la fiecare meci și filmam pe stadion, plus tot ce ni se mai părea interesant, o oră sau două după. Dar ori de câte ori mă întorceam, aveam senzația că trebuia să o iau de la capăt, ceva se rupea în comunicarea cu ei. Așa că, anul următor, am închiriat pentru șase luni un apartament în Gherla, la câțiva kilometri distanță, și stăteam cu jucătorii prin sat de dimineață până seara. A ieșit mult mai bine. De-asta spun, eu aș vedea proiectul tău în două variante. Dar vorbesc din punctul de vedere al unui regizor. Ori m-aș duce să stau cu Florin câteva luni și să-l filmez zi de zi, ori l-aș folosi ca pretext ca să vorbesc despre altceva – despre condiția poetului marginal, să zicem. 

– Am de gând să merg cu Florin în America de Sud, în primăvară, vreo două săptămâni. Cu siguranță că nu vreau să-l folosesc doar ca pretext. 

– M-a dus la templul lui Padmasambhava, din Rewalsar. Padmasambhava, sau Guru Ripnoche, cum îi spun europenii, este cel care a adus budismul tantric, Vajrayana, în Tibet, în secolul al optulea sau al nouălea. Tot el este și autorul Cărții tibetane a morților. David mi-a zis că se uita la mine și vedea o casă strivită sub propriul acoperiș. Chiar așa a zis. Că am adunat prea mult și am uitat să mai și arunc. Pe pereții templului, în interior, erau pictați zeii tărâmului întunecat. Te cam cutremurai văzându-i. Dar mi-a explicat că rolul lor e de a le aminti oamenilor că viața este trecătoare și că nu trebuie să se lege prea mult de nimic din ea. Noaptea următoare am rămas cu el și m-a inițiat în doctrinele Samudaya și Dukkha, tainele suferinței. Apoi dimineața, înainte de răsăritul soarelui, ne-am dus în munți, pe un platou imens, unde se rugau vreo cinci mii de călugări îmbrăcați toți în roșu. Intonau pe o singură voce samma sambuddhasa. Ți se făcea părul de găină, măi, omule. Mă simțeam ca în filmul lui Kubrick, Eyes Wide Shut, în scenele de final, cu ritualul religios. 

– Trebuie să ai întotdeauna un topic bun, un subiect care să intrige. De exemplu, occidentalii sunt foarte interesați de perioada comunistă din România. Dacă faci un material despre regimul Ceaușescu, îți asiguri doar prin asta o vizibilitate destul de mare. Și, mai nou, feminismul, minoritățile de tot felul. Problema de fond e complicată, acum e un fel de pay-back; poate că-i și firesc până la un punct, dar implică multe exagerări. Ce ziceam e că pentru un astfel de subiect primești imediat finanțare. După, bineînțeles, depinde de promovare, iar în film ești pe cont propriu. Dacă nu faci tu eforturi în sensul ăsta, rămâi complet anonim. Și am mari dubii că în literatură lucrurile ar putea sta mult mai bine. 

Nu, evident că nu stau cu nimic mai bine, ba chiar dimpotrivă. Deși există câțiva oameni care nu și-au pierdut complet entuziasmul și încearcă în continuare să promoveze literatura, mijloacele lor financiare sunt extrem de reduse. 

Mai comandăm câte o bere, iar Iulian îmi povestește că a vrut să facă un documentar despre povestea celor șapte pitici născuți în satul Rozavlea, care au ajuns în lagărul din Auschwitz. Șapte frați evrei, din familia Ovitz, cinci fete și doi băieți, nici unul mai înalt de un metru, care au format grupul artistic Liliput. Cântau și făceau mici scenete. Dar în lagărul nazist au rămas în viață nu datorită abilităților artistice, ci pentru că Joseph Mengele, medicul supranumit Îngerul Morții, era fascinat de anomalii. 

– E o istorie foarte complicată, în care m-am pierdut cu totul pentru o vreme. Numai că cei câțiva oameni din Rozavlea cu care am stat de vorbă, toți foarte bătrâni, erau copii în vremea războiului. Și nici nu s-a păstrat vreo înregistrare cu trupa lor de atunci. N-aveam pe ce să construiesc. Apar trimiteri la cei șapte pitici în mai multe cărți ale unor specialiști în genetică, dar nu poți să faci documentare pentru un film exclusiv în biblioteci. Adică poți, dar spectatorul va simți asta, se va vedea o anumită distanță. Așa că am renunțat. 

– Nu puteai să mergi mai mult spre ficțiune decât spre documentar și să reconstruiești pe baza informațiilor din cărți? 

– N-am găsit nici măcar subiectul vreunei scenete de-a lor, n-aveam de ce să mă agăț… Vreun punct de plecare de la care să zicem că aș fi inventat eu. 

– Apoi câțiva dintre ei, cu costume multicolore și măști mari de vreun metru, cu chip de idoli sau animale, au intrat în mijlocul cercului și au început să danseze ca să alunge spiritele rele ale munților și ale vântului. Unde cădea umbra lor, pământul era purificat. Și chiar își schimba culoarea, măi, omule, pe cuvînt. Pentru că nu călugării erau cei care dansau. Își pierdeau identitatea laică și zeii dansau prin ei. La urmă, unul dintre călugări a scos de sub mantie o statuie cu un falus erect, care simboliza egoul, și l-a aruncat pe pământ. S-au repezit toți la el și l-au tăiat cu săbiile în zeci de bucăți, apoi i-au dat foc. Dar e complicat și cu spiritele astea așa-zis rele. Nici David nu mi-a spus tot ce știa, nici eu nu pot să-ți spun chiar tot ce-mi amintesc. Numai un ințiat e în măsură să vorbească, pentru că el vede prin tine și îți dă exact ce ai tu nevoie să afli. În filosofia Samsara, cum să-ți zic eu, răul nu-i în afara noastră, ci numai și numai în noi. Ia naștere din cauza atașamentului prea mare al oamenilor față de lucrurile lumești, care nu-s decât iluzie, ca viața însăși. (…) 

CITEȘTE ȘI

Silviu GONGONEA

Când mă întorc acasă

Ne-am mutat și cerul are altă culoare
ne-am găsit o casă un loc ne-am regăsit
finețurile gesturilor domestice
șlefuite în ani
Fetița noastră a crescut și ochii ei
au rămas albaștri
Poți iubi poți dărui fără să ceri nimic înapoi
poți trăi fericit
O coțofană dojenește câinele de sus de pe gard
în soarele oblic
ochii lui i se par strălucitori
lătratul lui se aude în tot cartierul de case
Noaptea e întuneric beznă la noi
când mă întorc acasă
aprind lanterna telefonului.

Citește mai mult »

Mihaela MUNTEANU

***

E o noapte friguroasă şi doar sânii mei sunt calzi
Îmi dau jos sutienul ca pe o a doua piele după ce
o mână străină face contururi pe fruntea mea
Acum visez
la un sat de la munte unde câinii aleargă liberi
Acum îmi spune
umbrele de pe jaluzele sunt un film
Acum se apropie de fața mea dar nu fac nimic
Calculez traiectoria serii
Duce înapoi acasă într-un pat rece
Am cerut o inimă frântă doar puţin
Am primit o inimă frântă în multe locuri

Încep să scriu cu cineva în minte
Continui singură eu nu mai am nevoie
de roți ajutătoare
Totuşi unele seri sunt grele
Aş vrea pe cineva ca o sobă pe care să-mi pun tălpile
Aş vrea pe cineva ca un bol cu apă caldă în care să-mi spăl mâinile
Aş vrea pe cineva ca o plantă cățărătoare care să crească în jurul meu
pe care înveți s-o îngrijeşti
greşind
Stau lângă oameni mari care se iubesc e ceva
ce nu am mai trăit până acum am stat doar
lângă oameni mari despre care am sperat că pleacă
Mă fac să mă gândesc
la Cineva care ar lua în mâini lumina
care ar citi cu voce tare
care ar mânca dragoste pe pâine
fără să i se facă rău

Nopţile au devenit mai calde şi sunt toată caldă
Privesc pielea ca pe ceva detaşabil
Întotdeauna am visat că nu sunt eu
Întotdeauna am fost eu
Cea mai mică inimă frântă
Cel mai mic organism rănit

Sunt la un sms distanță de toată lumea

***

Un site care arată adâncimile oceanului îmi spune
The deep sea can be a lonely place
dar
Even in those extreme conditions life finds a way to survive

asta sunt eu în cutia mea mică
care ar putea fi sub apă dar nu e
asta sunt eu sub pătura mea groasă
asta sunt eu simţind că niciodată
nu sunt destul
Dacă te uiți la mine îndeajuns poţi să vezi singurătatea
Sunt transparentă până la a-ți fi teamă
de atingeri
Mă gândesc la peştii prin care se vede tot
Mă gândesc la animalele cu pielea subțire
care stau liniştite sub pământul umed
departe de privirea tuturor
Dacă aş putea alege aş prefera
să nu te uiţi la mine
să nu mă asculți
Eu să
nu fiu aici
iar eu nu mă aflu
în nicio condiție extremă
E simplu – mă trezesc în fiecare dimineață doar cu
întrebările zilei de ieri
cu
aceiaşi oameni care nu țin la mine
dar care au pus mâna
doar din curiozitate
Până unde se poate
întinde transparența
Membrana asta cu multe vinişoare
microdrumuri bătătorite de câteva ace
La scara asta toţi putem fi
mai mari decât noi înşine

Asta sunt eu în cutia mea mică –
cum simt că nu o să fiu niciodată mare
toate procesele corpului în derulare
şi pământul poate fi un loc
la fel de singuratic

Even in those extreme conditions life finds a way to survive

***

Poate cer salvare şi cineva o să mi-o dea

O să mi-o trimită prin poştă
o să mi-o dea acasă la pachet
mototolită strivită dar poate cu drag
Nu o să mi-o arunce pur şi simplu

Poate ştiu de ce-am nevoie
Poate am căutat şi găsit
Cotloanele vieţii sunt înguste întunecate dar reuşeşti
să vezi ceva dacă te obişnuieşti cu întunericul

Scriu poezii despre toţi care au avut
o tentativă să se salveze pe ei
prin mine
Sunt sinceră pentru că nu ştiu să mint
Ei poate nu sunt şi trebuie să aflu eu

Există un peisaj psihologic pentru serile astea
cineva care mă ţine de mână
pentru că aşa vrea
iar pentru mine e prima dată când dorm
pe lumină

Poate cer eu salvare
poate n-o să mă salvez
nici eu

Citește mai mult »
Mai multe texte
RUBRICI: