Revista Tomis

Share on facebook
Share on twitter
Share on whatsapp

Lucian MERIȘCA

Să schimbi într-o zi un coşmar gri pe un vis cenuşiu 

Avea o figură de câine bun, dar nu era suficient. 

– Mai pune-ţi, mai pune-ţi!

– Da, dar…

– Ciocu’ mic! Ştii tu de ce!… Ciocu’ mic şi pasu’ mare! Mai pune-ţi!

Bietul om mai încerca să stea demn în mica lui baltă, în timp ce-şi căra în cap cenuşă cu o lingură mare, dintr-un ceaun.

– Nu aşa, cu mâna! Trebuie să te învăţ eu… îl mustră el ca pe un şcolar nesârguincios. 

Samsarul, îmbrăcat nemţeşte precum un mort, luă mâna lui, ca să nu şi-o murdărească pe a sa, şi-i arătă cum să-şi toarne cât mai multă cenuşă în cap, acoperind şi locurile incipiente în care inteligenţa începuse să se transforme în chelie. 

– Pune peste tot – şi aici – şi aici – mai cu nădejde… îl încuraja el de la distanţă, ca să nu se murdărească. Parcă era un şaman în hainele de mers la şedinţa de colhoz, atent la fiecare mişcare a mankurtului novice pe care îl şcolea, cu atâta greutate.

– E bine? întrebă acesta cu nesiguranţă, scoţându-şi cu două degete din gură o bucată carbonizată de carte, pe care se mai putea distinge doar o parte din titlu, gen „Congresul al…”

– N-o mai fă pe victima şi comportă-te demn! Nu ţi-am cerut să mănânci rahat, ţi-am cerut numai să-ţi pui cenuşă în cap!

– Da, dar câtă? Mai trebuie? Cât să-mi mai pun?…

– Cât trebuie… Ştii tu singur cât meriţi… Ce, tu nu asculţi BBC-ul? Nu te uiţi la filme româneşti?

Cetăţeanul era îngropat acum aproape în întregime în cenuşă – i se mai vedea doar o parte din gulerul alb, mai mult scrumat decât scrobit, şi o ureche, de care fusese pe vremuri, pesemne, mai fudul.

– Gata, mi-e de-ajuns… molfăi el, scuipând de astă dată o bucată de mătură arsă.

– Poate, ţie ţi-e de-ajuns… La noi nu te gândeşti?…

– Ba da, ba da… dar nu mă pot mişca de aici.

– Stai că-ţi mai pun eu puţin – se oferi, generos, samsarul, suflecându-şi o mânecă şi mai punându-i puţină cenuşă în cap, în locurile în care considera ca nu e suficient acoperit: în ochi şi în vârful capului. Uite-aşa, puţin… Şi acum, cântă. 

Pe-un picior de plaai / pe-o gură de raai…

Pastel

… Câinele scormoneşte prin pomii de Crăciun aruncaţi dincolo de grilajul de sârmă. Pluteşte un miros dulceag, de gunoaie proaspete. Din ceruri, se cerne mătreaţa măruntă a norului. (Pulberea tristeţii aruncată pe acoperişul casei). Pe geam, mari flori de alcool, iar dedesupt mere zbârcite şi palide, ca sâni de bătrână. În cămări, cărnoase cimpoaie galbene şi fluiere prăfuite. Nasuri poroase ca nişte coji de portocală privesc neliniştite din balcoane. În fundul grădinii, pene indigo cad pe zăpadă.

Scena

Când dădu mâna cu el, simți cum palma i se pulverizează lin în zeci de mii de particule luminoase, care pluteau în spațiul ocupat de fostul său corp, ca un pumn de confetti din staniol aruncat într-un acvariu. Un pește prinse deodată în gură steluța argintie și prin cap îi trecu o mulțime de lucruri, în timp ce tovarășii săi pești își continuau valsul lor lent, monoton și limitat, în cadrul pe care bunul Dumnezeu li-l promisese ca destin. Bunul Dumnezeu mesteca o gumă cu marijuana deși știa că nu-i face bine, tușea și cobora încet în subsol, pânzele de păianjen se aprindeau feeric deasupra sa, noi îl priveam cu ochi rotunzi din colțurile în care stăteam agățați cu capul în jos. Colțurile erau când concave, când convexe, în funcție de dispoziția pe care o aveam, fie a noastră, fie de sus. Sus de tot, peștii Domnului străbăteau, fară dificultăți, colțurile și se uitau la noi jos, ce facem cu banii noștri, în gură. 

Am dat mai încet radioul și m-am dus la ușa de mucava, să văd cine Mă caută. Era un prieten, ultimul ce îmi mai rămăsese, care îmi întinse mâna.

Un domn plin de bun simț

Magazinele non-stop sunt noile noastre sanctuare. Cumpăram cu gândul concentrat la cumpărături (pentru că m-am săturat să mă gândesc aiurea), eram la Cassă, când am auzit o bufnitură grea în geam și l-am văzut pe un nene jovial făcându-ne la toți cu mâna. Ceva totuși părea în neregulă la el… – am întrebat-o pe casieră dacă îl cunoaște. Casiera, care văzuse multe la viața ei, începu să se sperie. „Nu!” îmi zise ea. Dar omul și zâmbetul lui straniu, cald, galben, se apropiaseră deja, întrând în același timp repede și cu dificultate, în magazinul în care eram cu toții. Era îmbrăcat într-un palton negru, elegant, costum nou, cămașă, cravată neagră, ușor grăsuliu, la vreo cincizeci și cinci de ani – și din tâmpla cu care se izbise în vitrina magazinului îi curgea un firișor de sânge. „Făceți-vă că nu-l observați” am șoptit eu, profesional. Domnul luă forțat mâna casieriței și i-o pupă. „Sărut mâna, doamnă!” Apoi, cu greu, răsturnând câteva pachete de margarină, ajunse și în spatele tejghelei cu salamuri, pentru a săruta mâna celeilalte vânzătoare. „Ce se întamplă?” – nu se putu aceasta abține să nu întrebe, așa, în general, deși se simțea evident flatată.

„O să mă vedeți la Actualități!”, strigă domnul, entuziasmat că, în sfârșit, cineva se întreabă, întreabă ceva în privința lui. „O să aflați de la Actualități de mine!”, mai spuse el, împleticindu-se și șiroind senin de sânge. O mamă tânără își chemă lângă ea copiii. În trecere, domnul cel politicos mai sărută o dată mâinile doamnelor, destul de puține la ora aceea, îmi trase puternic și vru să sărute și mâna mea, dar eu i-am spus doar un distant „sănătate”, sugestionându-l să iasă afară cât mai repede. Căzu între ușile batante, zâmbi, își ceru scuze, își aranjă paltonul, iar de afară ne mai făcu un semn, izbindu-se din plin cu capul de geamul magazinului. „Lăsați-l în pace, le-am spus eu vânzătoarelor, făcând totodată un discret gest metafizic de calmare generală. Făceți-vă că nu-l băgați în seamă.”

Omul, vecinul nostru de cartier, probabil, a dispărut în noapte așa cum a apărut, din anonimatul profund, și dacă aș fi pornit în goană după el, aș fi aflat desigur de ce urma să-l văd la Actualități. Și aș fi aflat asta înaintea lor, înaintea tuturor. Să știu ce a făcut, ce va face, de ce și în ultimă instanță cine e. Sau cine a fost. Acest om. Dar nu m-am dus după el, deloc; îmi era prea greață de mine.

Punct ochit punct lovit

Scuipă înspre soare și muri.

Fusese un om interesant în felul lui.

CITEȘTE ȘI

Silviu GONGONEA

Când mă întorc acasă

Ne-am mutat și cerul are altă culoare
ne-am găsit o casă un loc ne-am regăsit
finețurile gesturilor domestice
șlefuite în ani
Fetița noastră a crescut și ochii ei
au rămas albaștri
Poți iubi poți dărui fără să ceri nimic înapoi
poți trăi fericit
O coțofană dojenește câinele de sus de pe gard
în soarele oblic
ochii lui i se par strălucitori
lătratul lui se aude în tot cartierul de case
Noaptea e întuneric beznă la noi
când mă întorc acasă
aprind lanterna telefonului.

Citește mai mult »

Paul MIHALACHE

Istoria lui FDP

(fragment)

Iulian Ghervas este regizor de film documentar. A cochetat o vreme cu proza scurtă, dar nu a publicat niciodată. Florin mi-a spus că este unul dintre prietenii lui vechi, printre puținii care îl cunosc foarte bine, și că ar trebui neapărat să discut cu el, m-ar ajuta pentru carte. I-am scris pe Facebook și am stabilit să ne vedem miercuri seară,

Citește mai mult »
Mai multe texte
RUBRICI: