Revista Tomis

Când mă întorc acasă

Ne-am mutat și cerul are altă culoare
ne-am găsit o casă un loc ne-am regăsit
finețurile gesturilor domestice
șlefuite în ani
Fetița noastră a crescut și ochii ei
au rămas albaștri
Poți iubi poți dărui fără să ceri nimic înapoi
poți trăi fericit
O coțofană dojenește câinele de sus de pe gard
în soarele oblic
ochii lui i se par strălucitori
lătratul lui se aude în tot cartierul de case
Noaptea e întuneric beznă la noi
când mă întorc acasă
aprind lanterna telefonului.

Nimic la superlativ

m-a impresionat acel pitic simpatic
în frac și pălărie de clovn
îmi tot revine în minte
orășelul meu de pe malul oltului
care nu avea nici vedere
nici terasă ca să simți suflarea umedă
a apelor curgătoare
doar un pod răpciugos ce lega două lumi
plin de porumbei cum vezi în toate orașele
el fără piațetă fără terase spre apă
unde să îți bei gândurile
doar o cămașă albă precum porumbeii
murdară la manșete.

Îmi plac tot mai mult
bătrânii cum cântă

nu descriu dar în fine
tărăgănat și răgușit
păstrăm ceva din asperități
prin vecini se construiește
se fumează se bea
bere ieftină se râde
de anomaliile vremii
sfârțit de zi de lucru în fine
uneori mă plimb cu cecilia
pe lângă locul părăsit
un gard de cărămidă roasă
înclinat
virtuțile morții
transplant de brazde cu iarbă
bolește fir cu fir
precum rulmenții ce trosnesc.

terminal

am în minte imaginea jgheaburilor obosite
înfundate cu frunze rătăcite
țin apa în verdeața fină
precum zilele călduțe de toamnă
acolo o bucată de cer s-a paradit
îi poți simți duhoarea
iar eu am tot mai mult impresia
că mă târăsc pe acoperișuri șubrede
construite de nepricepuți
ascult statistici aberante

O familie de lungani

numai piele și os
niște prăjini care treceau de plafonul autobuzului
puteam să jur că din casetofonul
de la piciorul șoferului
se auzeau acorduri cu joe hill
Prin încălțămintea de pânză
tălpoaiele împingeau
se lipeau soldățește
Atinse de negreala tutunului
nefiresc de lungi
translucide
falangele cautau prin buzunare
un cântec silențios
sau ceva asemănător
Un popor de slăbănogi
până unde se întinde privirea
în aerul rarefiat.

În aceeași cameră de trei pe patru

luciul șters topit în vitrinele prăfuite cu
figurine comune
aerul filtrat succesiv prin plămânii obosiți
animalul greoi
venit aici să își tragă sufletul
am văzut atâtea porțelanuri ciobite
atâtea zeități izgonite din scobitura rece
vaporul care duce oamenii pe râu
scenele de vânătoare regală
mi-e atât de scârbă și nu pot

Nimic la superlativ

ea cu anne carson & cu
mesajele ei feministe pe care
nu le pricep & nu ştiu
ce caută în intimitatea noastră
eu cu gellu naum & voronca & ceilalţi & întâmplările lor
incredibile ce m-au făcut martor
la atâtea
încă de la început se petrecuseră
abia târziu am înţeles
tihna noastră mică & strălucitoare
în ponositul târg de provincie
piaţeta văzută printr-un inel de logodnă
fetiţa cu bucle apoi inelul
de aur prin care am privit
frumuseţea spontană

Nimic la superlativ

Noi chiar așa am trăit

Mai multe texte
Citește și