Revista Tomis

Share on facebook
Share on twitter
Share on whatsapp

Silviu GONGONEA

Când mă întorc acasă

Ne-am mutat și cerul are altă culoare
ne-am găsit o casă un loc ne-am regăsit
finețurile gesturilor domestice
șlefuite în ani
Fetița noastră a crescut și ochii ei
au rămas albaștri
Poți iubi poți dărui fără să ceri nimic înapoi
poți trăi fericit
O coțofană dojenește câinele de sus de pe gard
în soarele oblic
ochii lui i se par strălucitori
lătratul lui se aude în tot cartierul de case
Noaptea e întuneric beznă la noi
când mă întorc acasă
aprind lanterna telefonului.

Nimic la superlativ

m-a impresionat acel pitic simpatic
în frac și pălărie de clovn
îmi tot revine în minte
orășelul meu de pe malul oltului
care nu avea nici vedere
nici terasă ca să simți suflarea umedă
a apelor curgătoare
doar un pod răpciugos ce lega două lumi
plin de porumbei cum vezi în toate orașele
el fără piațetă fără terase spre apă
unde să îți bei gândurile
doar o cămașă albă precum porumbeii
murdară la manșete.

Îmi plac tot mai mult
bătrânii cum cântă

nu descriu dar în fine
tărăgănat și răgușit
păstrăm ceva din asperități
prin vecini se construiește
se fumează se bea
bere ieftină se râde
de anomaliile vremii
sfârțit de zi de lucru în fine
uneori mă plimb cu cecilia
pe lângă locul părăsit
un gard de cărămidă roasă
înclinat
virtuțile morții
transplant de brazde cu iarbă
bolește fir cu fir
precum rulmenții ce trosnesc.

terminal

am în minte imaginea jgheaburilor obosite
înfundate cu frunze rătăcite
țin apa în verdeața fină
precum zilele călduțe de toamnă
acolo o bucată de cer s-a paradit
îi poți simți duhoarea
iar eu am tot mai mult impresia
că mă târăsc pe acoperișuri șubrede
construite de nepricepuți
ascult statistici aberante

O familie de lungani

numai piele și os
niște prăjini care treceau de plafonul autobuzului
puteam să jur că din casetofonul
de la piciorul șoferului
se auzeau acorduri cu joe hill
Prin încălțămintea de pânză
tălpoaiele împingeau
se lipeau soldățește
Atinse de negreala tutunului
nefiresc de lungi
translucide
falangele cautau prin buzunare
un cântec silențios
sau ceva asemănător
Un popor de slăbănogi
până unde se întinde privirea
în aerul rarefiat.

În aceeași cameră de trei pe patru

luciul șters topit în vitrinele prăfuite cu
figurine comune
aerul filtrat succesiv prin plămânii obosiți
animalul greoi
venit aici să își tragă sufletul
am văzut atâtea porțelanuri ciobite
atâtea zeități izgonite din scobitura rece
vaporul care duce oamenii pe râu
scenele de vânătoare regală
mi-e atât de scârbă și nu pot

Nimic la superlativ

ea cu anne carson & cu
mesajele ei feministe pe care
nu le pricep & nu ştiu
ce caută în intimitatea noastră
eu cu gellu naum & voronca & ceilalţi & întâmplările lor
incredibile ce m-au făcut martor
la atâtea
încă de la început se petrecuseră
abia târziu am înţeles
tihna noastră mică & strălucitoare
în ponositul târg de provincie
piaţeta văzută printr-un inel de logodnă
fetiţa cu bucle apoi inelul
de aur prin care am privit
frumuseţea spontană

Nimic la superlativ

Noi chiar așa am trăit

CITEȘTE ȘI

Paul MIHALACHE

Istoria lui FDP

(fragment)

Iulian Ghervas este regizor de film documentar. A cochetat o vreme cu proza scurtă, dar nu a publicat niciodată. Florin mi-a spus că este unul dintre prietenii lui vechi, printre puținii care îl cunosc foarte bine, și că ar trebui neapărat să discut cu el, m-ar ajuta pentru carte. I-am scris pe Facebook și am stabilit să ne vedem miercuri seară,

Citește mai mult »

Mihaela MUNTEANU

***

E o noapte friguroasă şi doar sânii mei sunt calzi
Îmi dau jos sutienul ca pe o a doua piele după ce
o mână străină face contururi pe fruntea mea
Acum visez
la un sat de la munte unde câinii aleargă liberi
Acum îmi spune
umbrele de pe jaluzele sunt un film
Acum se apropie de fața mea dar nu fac nimic
Calculez traiectoria serii
Duce înapoi acasă într-un pat rece
Am cerut o inimă frântă doar puţin
Am primit o inimă frântă în multe locuri

Încep să scriu cu cineva în minte
Continui singură eu nu mai am nevoie
de roți ajutătoare
Totuşi unele seri sunt grele
Aş vrea pe cineva ca o sobă pe care să-mi pun tălpile
Aş vrea pe cineva ca un bol cu apă caldă în care să-mi spăl mâinile
Aş vrea pe cineva ca o plantă cățărătoare care să crească în jurul meu
pe care înveți s-o îngrijeşti
greşind
Stau lângă oameni mari care se iubesc e ceva
ce nu am mai trăit până acum am stat doar
lângă oameni mari despre care am sperat că pleacă
Mă fac să mă gândesc
la Cineva care ar lua în mâini lumina
care ar citi cu voce tare
care ar mânca dragoste pe pâine
fără să i se facă rău

Nopţile au devenit mai calde şi sunt toată caldă
Privesc pielea ca pe ceva detaşabil
Întotdeauna am visat că nu sunt eu
Întotdeauna am fost eu
Cea mai mică inimă frântă
Cel mai mic organism rănit

Sunt la un sms distanță de toată lumea

***

Un site care arată adâncimile oceanului îmi spune
The deep sea can be a lonely place
dar
Even in those extreme conditions life finds a way to survive

asta sunt eu în cutia mea mică
care ar putea fi sub apă dar nu e
asta sunt eu sub pătura mea groasă
asta sunt eu simţind că niciodată
nu sunt destul
Dacă te uiți la mine îndeajuns poţi să vezi singurătatea
Sunt transparentă până la a-ți fi teamă
de atingeri
Mă gândesc la peştii prin care se vede tot
Mă gândesc la animalele cu pielea subțire
care stau liniştite sub pământul umed
departe de privirea tuturor
Dacă aş putea alege aş prefera
să nu te uiţi la mine
să nu mă asculți
Eu să
nu fiu aici
iar eu nu mă aflu
în nicio condiție extremă
E simplu – mă trezesc în fiecare dimineață doar cu
întrebările zilei de ieri
cu
aceiaşi oameni care nu țin la mine
dar care au pus mâna
doar din curiozitate
Până unde se poate
întinde transparența
Membrana asta cu multe vinişoare
microdrumuri bătătorite de câteva ace
La scara asta toţi putem fi
mai mari decât noi înşine

Asta sunt eu în cutia mea mică –
cum simt că nu o să fiu niciodată mare
toate procesele corpului în derulare
şi pământul poate fi un loc
la fel de singuratic

Even in those extreme conditions life finds a way to survive

***

Poate cer salvare şi cineva o să mi-o dea

O să mi-o trimită prin poştă
o să mi-o dea acasă la pachet
mototolită strivită dar poate cu drag
Nu o să mi-o arunce pur şi simplu

Poate ştiu de ce-am nevoie
Poate am căutat şi găsit
Cotloanele vieţii sunt înguste întunecate dar reuşeşti
să vezi ceva dacă te obişnuieşti cu întunericul

Scriu poezii despre toţi care au avut
o tentativă să se salveze pe ei
prin mine
Sunt sinceră pentru că nu ştiu să mint
Ei poate nu sunt şi trebuie să aflu eu

Există un peisaj psihologic pentru serile astea
cineva care mă ţine de mână
pentru că aşa vrea
iar pentru mine e prima dată când dorm
pe lumină

Poate cer eu salvare
poate n-o să mă salvez
nici eu

Citește mai mult »
Mai multe texte
RUBRICI: