Revista Tomis

Share on facebook
Share on twitter
Share on whatsapp

Nikola Madžirov în dialog cu Cristina Drăghici

Nikola Madžirov (n. 27 mai 1973, Strumica) este poate cel mai cunoscut poet macedonean al ultimului sfert de veac, scrisul său căpătând o largă recunoaștere internațională după cărțile care i-au apărut în traducere în întreaga lume, dar mai ales după apariția antologiei Remnants of Another Age (2011) în spațiul anglo-saxon. Poet profund, cosmopolit și interogativ, continuând o tradiție a marilor teme și explorări ce dau un sens superior artei, adesea contradictorii, a cuvântului scris, Madžirov a avut anul trecut o bursă Traduki la București, unde a stat câteva săptămâni în rezidență, iar un grupaj din poezia sa a apărut în numărul 14 / decembrie 2023 al revistei Tomis. Cu extraordinara sa capacitate de a empatiza și cu întinsa cultură pe care o pune la treabă în orice chestiune o abordează, orice dialog cu Nikola Madžirov poate deveni un prilej de reflecție și de celebrare a puterii poeziei, așa cum o dovedește și interviul pe care i l-a luat Cristina Drăghici. (Claudiu Komartin)

1. Nikola, ești un poet cunoscut pe plan internațional, ai fost tradus în mai mult de treizeci de limbi, participi la cele mai faimoase festivaluri de poezie din lume, călătorești, cunoști mulți oameni noi. Cum îți influențează asta scrisul?

Numele meu de familie înseamnă „migrant”, am descoperit acest lucru după ce am început să călătoresc foarte mult. Să cunosc semnificația acestui nume m-a înspăimântat, așa că sunt atent când numesc lucrurile pe care le văd, le ating, le redescopăr. Mă întreb întotdeauna dacă străzile pe care locuiesc au nume preluate din cărțile de istorie sau aparțin poveștilor personale ale orașului. În unul din ultimele sale interviuri, Mahmoud Darwish vorbea despre faptul că în Epoca Modernă, toate conflictele lumii au loc din cauza schimbării toponimelor. El se întreba cum simțim mai puternic spațiul, prin limbaj sau prin geografie? Casele mele temporare continuă să existe prin cuvintele pe care nu le înțeleg, prin amintirile la care nu mă voi întoarce niciodată. Fotografiez camerele din care plec, nu monumentele din apropierea hotelului. Fiecare cută a lenjeriei patului din camera sterilă de hotel, fiecare urmă lăsată de piciorul scaunului pe covorul gros – sunt prezența cuiva care s-ar putea întoarce. Structura obiectelor din cameră este torentul sangvin al caselor în care locuiesc și apoi plec. Când merg undeva, pare că mă întorc. De mult timp, am perceput casa ca pe o realitate dinamică, ca și când aș fi un copac care își are rădăcinile în aer. În Paris, casa mea era complexul Les Récollets, cândva o mănăstire transformată mai târziu într-un spital militar – un spațiu care, de-a lungul timpului, a păstrat tensiunea dintre liniștea călugărilor și urletele celor răniți. În seducătorul Berlin am locuit lângă cabinetul Gottfried Benn, unde grilajele metalice de la geamuri făceau porumbeii să zboare la nesfârșit, până uitau ce au lăsat în urmă și unde vor ateriza. Strămoșii mei refugiați păstrau cheia fiecarei case pierdute într-un cabinet medical, un simbol al unei vieți care va continua, ca și când credeau că într-o bună zi se vor reîntoarce la momentul plecării. De obicei, muncitorii sunt cei care trăiesc în gheretele din apropierea clădirilor care vor rămâne acolo pentru totdeauna. Acesta este și felul în care trăiesc eu în preajma lucrurilor despre care scriu, încercând să construiesc o casă din cuvinte și din mișcări. Zagajewski spunea că a scrie poezie este ca mersul cu un balon, te încrezi în vânt mai mult decât în direcție. În acest sens, scrisul este o călătorie prin spații incomesurabile, o repoziționare a umbrelor din interiorul tău, fără să ai o lanternă în mâinile tale. Privesc poemul ca pe un corp care se restructurează după fiecare citire. Deși cuvântul poem sună foarte fragil și inocent, poate aduce haos în interiorul societăților controlate. Dictatorii sunt speriați de al doilea sau al treilea sens al cuvintelor pentru că ei construiesc primul sens ca să fie absolut. Responsabilitatea poetului este aceea de a răspunde istoriilor „oficiale”, fie printr-o reevaluare a adevărurilor istorice, fie construind o istorie personală, care începe nu în ziua nașterii lui/ei, ci în ziua în care el/ea începe să își amintească. Poetul trebuie să fiu îndeajuns de puternic pentru a putea trasa o linie distinctivă între istorie și amintire; la fel de necesară este și distincția dintre minciună și imaginație sau între global și universal, țînând cont că „global” intră într-o categorie geografică, in timp ce universalitatea este umană, temporală. Când strămoșii mei, refugiați din războaiele balcanice de la începutul secolului trecut au început să sape noul pământ pentru a-și construi noile case, au dat peste săbii antice, din timpul Imperiului Otoman, dar au găsit și viermi pe care bunicul meu îi folosea pentru pescuit – o întâlnire paradoxală între cruzimea istoriei și prezența supraviețuirii. Am fost născut la întâlnirea dintre luptele istorice care au avut loc în curtea unde locuiesc acum și misterul pământului care acoperă toate obiectele pierdute ce aparțineau oamenilor care obișnuiau să locuiască aici înaintea mea.

2. Chiar dacă nu poți fi găsit pe nicio platformă social media, poezia ta are un impact puternic asupra tinerilor poeți. Cum percepi felul în care poeții scriu în zilele noastre? Există o anumită particularitate a lor pe care o poți remarca în întâlnirile tale?

În era tehnologică a uitării, „profeție” este un termen redus la „reamintire”. Poetul trebuie să ne reamintească de banalitatea istoriei și să cartografieze lumea interioară înaintea apariției epidemiilor și războaielor. În căutarea unor noi voci de rezistență, îmi place să (re)descopăr scrierile tinerilor poeți. Cuvintele lor sunt ca frunzele care cresc între pietrele ce asfaltau pământul cu mult timp în urmă. Versurile lor mă ajută să înțeleg impulsul de a nu aparține de fiecare dată când o rădăcină începe să crească din fiecare cuvânt pe care îl scriu. Simone Weil spunea: „a avea rădăcini este, probabil, cea mai importantă și cea mai puțin recunoscută nevoie a sufletului”.  Totuși, noile voci poetice îmi arată fereastra deschisă a realității și a așteptărilor mai puțin anticipabile, mă fac să simt dinamica lumii chiar și atunci când încep să cred în rădăcinile nevăzute ale apartenenței.

3. În zilele noastre, poetele sunt amintite tot mai des. Te poți gândi la câteva poete care au influențat felul în care scrii?

Am auzit cândva că în fiecare poet există vocea unei poete și în fiecare poetă există vocea altei poete. A fi poet este un lucru mai degrabă organic decât biologic. În timpul copilăriei mele timpurii, obișnuiam să scriu pe pereții camerelor folosind machiajele mamei. Mai târziu, am fost frapat de scrisul ei din caietele de rețete, de mutiplele variante ale aceleiași rețete, de parcă ar fi scris un poem și chestiona fiecare cuvânt în parte în loc să verifice cantitatea sau diversitatea ingredientelor. Ea a fost prima scriitoare care mi-a dăruit un stilou și a influențat felul în care scriu fără să îmi dau seama. Așa am descoperit misterul vizual al cuvintelor scrise. În limba macedoneană, același cuvânt care este folosit pentru scrisul de mână este folosit și pentru manuscris, „rakopis”. Chiar și acum, după moartea ei, îi caut scrisul prin cuvintele multor scriitoare pe care le citesc – Alejandra Pizarnik, Ingeborg Bachmann, Wyslawa Szymborska, Gabriela Mistral, Marina Țvetaeva, Forugh Farrokhzad, Akhmatova, Bishop, Dickinson, Else Lasker-Schüler, Sylvia Plath, Louise Glück, Anne Sexton, Gwendolyn Brooks, Inger Christensen, Denise Levertov, Carolyn Forché, Anne Carson, Rosario Castellanos, Christine Lavant și multe altele. Revin, de asemenea, la vocile extraordinare, la ecourile lui Sontag, Arendt, Simone Weil, Woolf, Yourcenar, Duras, Lispector… În altă ordine de idei, nu am văzut niciodată scrisul bunicii mele. Ea nu a scris nici măcar un cuvat, vocea ei este puternic păstrată de corpul meu. Obișnuia să toarne câte un pahar de apă în urmă pașilor mei atunci când urma să plec într-o călătorie, astfel încât călătoria mea să curgă la fel de lin ca un rău. Îmi dădea un pahar cu apă și o lingură de zahăr de fiecare dată când mă trezeam din cauza unui coșmar, să trec cu bine pragul spre o realitate mai blândă. Bunica mea păstra cu grijă toate documentele expirate, ca pe acumulări de identitate. Timp de ani întregi, ea a păstrat hainele în care voia să fie îngropată. Din când în când, deschidea ușa dulapului în prezența noastră ca să ni le arate, nu voia să uităm. Ea a fost cea mai expresivă poetă a celor nescrise pe care am cunoscut-o vreodată.

4. Cât de des ești întrebat dacă ești fericit, împlinit? Cum te raportezi la fericire?

Când e numită, fericirea dispare. E ca și cum ai vrea să prinzi vântul folosind o plasă de fluturi. Kierkegaard spunea că o persoană nefericită trăiește fie în trecut, fie în viitor. Noi suntem martorii existenței nefericite a unor lumi cunoscute. În loc să vorbesc despre fericire, aș prefera să vorbesc despre empatia singurătății comune, despre bucuria tăcută a trezirii. Poetul nu se teme de sentința la singurătate, la fel cum vântul nu se teme să fie aruncat în adâncul oceanului. Am privit mereu liniștea ca pe începutul lumii, nu ca pe sfârșitul ei. Când eram la masă și cinam, tăceam toți, ne simțeam inconfortabil, în loc să ne simțim fericiți. Bunica mea obișnuia să spună că un înger tocmai trecuse deasupra mesei. Cuvintele ei ne adânceau în tăcere atât de mult încât tăcerea devenea mâncarea noastră, o întruchipare a bucuriei orginare. În acest sens, bunica privea tăcerea ca fiind nesfârșită, opusul etern al fericirii. Mai tărziu, am învățat versul nepieritor al lui Emily Dickinson: „Tăcerea e tot ce ne înspăimântă. Există eliberare într-o voce/ Dar liniștea este nesfârșire”. Cred că micile lucruri au fost create pentru a se comporta precum gardienii ignorați ai marilor secrete. Micile ritualuri, micile lucruri pot aduce mai multă bucurie decât toate adevărurile moștenite, absolute. Cred că un poem poate să absoarbă liniștea Universului, la fel cum cred că scoica este păzitoarea sunetului nesfârșirii mării. Când vizitez un muzeu, stau în fața fosilelor și încerc să îmi imaginez sunetele lor.  Dacă ar exista un muzeu al cuvintelor nespuse, al sunetelor, oare timpul le-ar putea transforma în pietre ca să putem construi o casă din siguranța și bucuria care reies din ele?

5. Cât de important crezi că este să fii cea mai autentică variantă a ta, să îți lași cititorii să simtă cât de mult din adevăratul tău sine ai putut întâlni, cât de mult ai putut îndura marginile ascuțite ale celui care ești cu adevărat?

Uneori, decidem să ne facem un tatuaj ca să acoperim o cicatrice de pe corpul nostru. Poezia nu este o cicatrice. E o rană deschisă. Port cu mine pragurile tuturor caselor în care am locuit, le port ca pe niște lanțuri puse în jurul copilăriei mele. Când vorbim despre copilărie fără frică și vinovăție, suntem gata să mergem desculți pe culmile ascuțite ale adevăratului nostru sine, ale amintirilor noastre celor mai tăioase.

6. Când te gândești la călătoria de a deveni adevăratul tău sine, cel care ești cu adevărat, când ai spune că a început în cazul tău?

Aș spune că a început cu întoacerea mea la fragilitate, la alfabetul inocenței – copilăria. Cu toții hoinărim în jurul cercului timpului ca să găsim muzeul inocenței întregii lumi. Hoinăritul e primul pas pentru a te reîntoarce undeva. Nu îmi pot imagina corpul în niciun context al absolutismului. În zonele balcanice, cea mai mare umbră a realității noastre permanente este foamea temporală pentru călătoritul înapoi. Oamenii își părăsesc casele și amintirile din cauza războaielor și din cauza sărăciei impuse, fiecare obiect pe care îl iau cu ei devine un artefact, un simbol, o voce estompată, ritualică. Bunica mea păstra cheia de la casa ei în același loc unde își păstra medicamentele. Se gândea că această cheie va putea deschide o ușă care nu mai există. În camerele noastre există obiecte care ne amână moartea. Pentru oamenii din Balcani, a evada este mai mult o problemă de a măsură timpul, mai degrabă decât un calendar al absenței spațiale. După atâtea războaie, cred mai mult în liniștea oamenilor decât în gălăgia monumentelor. Mitologia copilăriei a fost primul meu refugiu în fața unei realități predictibile, știu că obișnuiam să fug mult atunci când eram copil. În unul din ultimele lui interviuri, Zagajewski spunea că un copil nu știe cu certitudine că este un copil iar copilăria este poezia vieții. Să nu știi ce văd ceilalți în tine este începutul poeziei. Când aveam trei ani, am fugit de acasă îmbrăcat în pijamale și în pantofii cu trei numere mai mari ai tatălui meu. Încă port cu mine acea tânjire, doar că acum pantofii sunt prea mici. Am crezut că pot să fug de eternitate dacă îmi părăsesc casa atunci când toată lumea doarme. Cel mai probabil, acesta a fost felul meu de a fi sincer față de mine însumi și față de lume. Călătoriile sunt cele mai inocente până când sunt numite „cucerirea spațiului”. Fuga este cea mai sigură până când este numită abandon. Cititul a fost tot timpul combustibilul mișcării, nu doar mental și emoțional.  Îmi amintesc că visam să uit rapid astfel încât să fiu capabil să citesc din nou. Suntem obișnuiți să credem că a pleca este primul pas din inițierea călătoriei de a deveni adevăratul tău sine; cu toate astea, reîntoarcerea arată curajul confruntării tale cu tine, presupun că în același fel în care oamenii părăsesc România și, ca să potolească șoapta vinovăției interioare, construiesc case cu câte cinci etaje pe pământul natal, sperând ca într-o bună zi să se reîntoarcă, în același fel în care toată lumea spera să re-recitească rândurile subliniate dintr-o carte. Cu toate acestea, în final, aceste clădiri se transformă în propriile lor mausolee. A te reîntoarce fără frica faptului că tu și locul pe care l-ai părăsit nu mai sunteți aceiași, să accepți că lumea a schimbat mult, foarte mult din tine, în timp ce visai ca tu să schimbi lumea, aici este puterea. În După dealuri, Cristian Mungiu sublinia: „Cel care pleacă și cel care se întoarce nu sunt niciodată unul și același”  Acest lucru nu este o înfrângere. Brodsky obișnuia să spună că literatura a început cu poezia, cu „cântecul nomadului care precedă scrijelitul nomadului”. Poezia a început cu cei care niciodată nu au deținut nimic și nici ei, la rândul lor, nu au fost deținuți de nimeni.

7. Într-unul din poemele tale, spuneai aceste cuvinte bântuitor de frumoase: „când cineva pleacă, tot ce a fost se întoarce la tine”. Cât de importantă este singurătatea pentru munca unui poet? Care este cel mai frumos cadou pe care ți l-a dăruit singurătatea vreodată?

Singurătatea în sine este un cadou. Când Tarkovski a fost întrebat ce i-ar placea să le spună oamenilor tineri, el le-a spus: „învățați să iubiți singurătatea”. Cuvântul esențial din ce a spus nu este „singurătate”, ci „învățați”. Singurătatea nu este o moștenire, nici o boală – este un efort. Pizarnik a scris cândva: „Nu știu despre pasări, nici despre istoria focului, dar cred că singurătatea mea ar trebui să aibă aripi”. Reușește vulturul să atingă norii ca să fie singur sau doar ca să rămână un vânător inaccesibil ochilor celor ce vor deveni prada? Este acest zbor doar un instinct de supraviețuire sau un act voluntar de singurătate? Când scriu, mă imaginez ca fiind un animal alert, nu un vânător. Pessoa, prin vocea lui Alberto Caeiro, spunea: „să fiu poet nu este ambiția mea, este pur și simplu modul meu de a fi singur”. Nu am ambiția de a spune ceva nou, revoluționar, totul este prezent fară să fie documentat, precum mineralele dintr-o mină ce urmează să fie descoperită. Uneori, ca să scrii, singurătatea e necesară. Arhitectura sigurătații este foarte fragilă.

8. Nu ești doar un poet minunat, ești și un tată. Care este părerea ta despre a fi tată, pe lângă a fi un poet remarcabil?

Mulțumesc pentru cuvintele tale! Le merit? Tipic cuiva care scrie și își chestionează propriul sine, mă gândesc că nu sunt nici un tată bun, nici un poet bun. Când fiul meu a fost întrebat cândva ce este un poet, răspunsul lui m-a izbit: „poet este cel care călătorește”. Am devenit conștient că a fi poet înseamnă a fi absent. Poezia m-a luat de lângă el așa cum vântul ia zmeul din mâinile unui copil fericit. Când traduceam poemele lui Yehuda Amichai, am întâlnit-o în Tel Aviv pe cea mai tânără dintre fiicele sale. Am întrebat-o despre absența tatălui ei. Mi-a spus că el obișnuia să scrie diverse notițe în timp ce stătea în mijlocul străzii și o ținea de mână, uitând de umbra ei din spatele lui. Ea s-a gândit că tatăl va pleca; cu toate astea, a înțeles mult mai tărziu că în acele momente de absență, Amichai scria cele mai frumoase poezii despre ea. „În ziua în care fiica mea s-a născut, nimeni din spital nu a murit…”. Vocea tatălui și vocea mamei sunt, pentru copil, mai mult decât vocile cu care începe viața. Sunt amintiri, estetica amintirii este construită prin împletirea continuă dintre prezență și absență până când granița dintre ele se șterge din realitatea mentală. Unul dintre prietenii mei a murit la treizeci de ani, iar soția lui încă păstrează cu disperare singura înregistrare a vocii lui, în căsuța lor vocală: „Nu suntem acasă. Lăsați un mesaj”. După cinci zile de la moartea lui, femeia a născut și, chiar și acum, în fiecare zi, ascultă acea înregistrare împreună cu fiica lor, care acum are douăzeci și unu de ani. „Nu suntem acasă…” – o voce prezentă anunțând absența. O voce a unei amintiri care anunță uitarea. Visez frecvent cum o văd pe mama mea moartă venind acasă cu plasele pline cu fructe, în timp ce eu alerg prin livezile de caise. Cu câteva zile în urmă, tatăl meu i-a folosit vechea periuță de dinți ca să curețe marginile fotografiei ei de pe mormânt și literele numelui lui gravate lângă numele ei. Socialismul l-a învățat să planifice totul, până și propria moarte. Fiul meu, pe de altă parte, a crescut cu constantele realității virtuale. Într-o zi, m-a întrebat de ce strada pe care locuiește se numește „Nikola Tesla”, deși e cea mai întunecată stradă din oraș, cum se face că tocmai acea stradă, cu case pe jumătate distruse, unde întunericul duce cele mai grele lupte, poartă numele celui care a inventat lumina. În ochii lui îmi puteam vedea propriile întrebări despre dinamica, îndoielile și insecuritatea cu care privesc lumea.

9. Dacă închizi ochii și îți imaginezi că ești în România, care e primul lucru care îți vine în minte? Cum te face să te simți?

Siguranță străzilor necunoscute, a chipurilor, versurile lui Stănescu sau Blaga pictate pe străzile din București, felul în care te fac să te oprești și să privești în jurul tău, ochii curioși ai lui Borges de pe zidul din Londohome, librăria lui Vlad și labirinturile ei interioare în zile însorite, de toamnă, cărțile vechi, neprăfuite de la Muzeul Literaturii Române, conversațiile despre viața poeziei și despre poezia vieții cu Claudiu, Radu, Cosmin, Ioana, Andra, Denisa, Tara, Vlad, Monica, Jan, cu tine și cu liniștea mea, în timp ce aștept să călătoresc noaptea pe străzile goale, clădirile marcate cu bulină roșie, calmul oamenilor care locuiesc în ele, traficul care mă învață să scriu poeme încet, cu mai multă răbdare pentru cuvintele mele. De fiecare dată când găsesc o casă temporară undeva, mă gândesc deja la fragilitatea amintirilor viitoare. De multe ori, mă gândesc că pot vedea orașele cu alți ochi decât localnicii, dar devin eu însumi un localnic imediat ce învăț numele străzii unde locuiesc temporar. Hannah Arendt spunea că nimic nu este în măsura în care pare să fie, ci există în mod singular, tot ceea ce este are scopul de a fi perceput de cineva. Diversitatea este noua lege a pământului. Călătoriile m-au ajutat să îmbrățișez această diversitate a lumii, imperfecțiunile tuturor lumilor, să înțeleg pericolul marilor mituri care vorbesc despre originalitatea și unicitatea victoriilor, a durerii. Dacă poezia ar fi existat cu scopul de a spune adevăruri istorice, ar fi devenit ea însăși istorie.

10. Dacă l-ai putea întâlni pe Nikola atunci când trăia cea mai multă confuzie, cea mai multă durere, ce i-ai spune?

Există putere în fragilitate. Poetul este o frunză care tremură într-o familie de copaci.

11. Este poezia modul tău de a face față lucrurilor sau este destinul tău, o modalitate de a le spune oamenilor că ai fost acolo și ai simțit totul?

Poezia e un fel de respirație – aerul dintre două cărămizi dintr-un perete, aerul dintre două felii de pâine. Poetul este un arheolog al neîngropaţilor. Poetul se situează opus față de profilul istoric al profeților, din moment ce poetul nu găzduiește oamenii pe timp de potop sau distopie. Poetul nu este un gardian al fricii, ci un gardian al conștientizării. Nu se teme de suspiciune, de incertitudine, ele sunt forțele primordiale care fac gândurile să se miște pentru a reconstrui lumea. Restul reprezintă simple statistici, contabilizări de aprecieri, să trăiești în oroarea celor ce pot fi măsurate. Poetul este martorul sceptic al unei realități care nu se schimbă. Nu există o imagine mai potrivită care să ilustreze mai bine relația dintre poezie și ideologie decât cea zugrăvită de cuvintele lui Danilo Kiš, care spunea că poezia este îndoială, suspiciune, în timp ce ideologia este absența îndoielii. Am putea spune că ideologia este absența timpului personal, lucru ce stă la capătul opus al vieții. Este moarte înainte de moarte. Cei care conduc războaie se tem de poezie, de metaforă, de partea mistică a lumii cuvintelor, ei sunt creatorii semanticii absolutiste a vieții. Ei uniformizează realitatea, în timp ce simetria se stabilește de la sine ca fiind limbajul lor de putere: la paradele sărbătorilor naționale, la cimitirele militare – totul e simetric și mort, îndeajuns de simetric pentru a uniformiza frica. Cu fiecare prăbușire a unei ideologii, poeții care apăreau în manualele școlare au fost numiți fie inamici ai statului, fie clasici, dar asta a înseamnat un singurul  lucru – nu i-a mai citit nimeni. Nu visez la o lume schimbată prin poezie, prefer să vorbesc despre toate lumile care au fost construite de către poezie.

CITEȘTE ȘI

Silviu GONGONEA

Când mă întorc acasă

Ne-am mutat și cerul are altă culoare
ne-am găsit o casă un loc ne-am regăsit
finețurile gesturilor domestice
șlefuite în ani
Fetița noastră a crescut și ochii ei
au rămas albaștri
Poți iubi poți dărui fără să ceri nimic înapoi
poți trăi fericit
O coțofană dojenește câinele de sus de pe gard
în soarele oblic
ochii lui i se par strălucitori
lătratul lui se aude în tot cartierul de case
Noaptea e întuneric beznă la noi
când mă întorc acasă
aprind lanterna telefonului.

Citește mai mult »

Paul MIHALACHE

Istoria lui FDP

(fragment)

Iulian Ghervas este regizor de film documentar. A cochetat o vreme cu proza scurtă, dar nu a publicat niciodată. Florin mi-a spus că este unul dintre prietenii lui vechi, printre puținii care îl cunosc foarte bine, și că ar trebui neapărat să discut cu el, m-ar ajuta pentru carte. I-am scris pe Facebook și am stabilit să ne vedem miercuri seară,

Citește mai mult »
Mai multe texte
RUBRICI: