Miki VIERU

mai patinează pe inima mea

împrăștie cu-o frână bruscă
pe mantinela ovală albă
cu roșu de zăpadă oxigenată
nea.
mai patinează o tură pe inima mea
vino la mine-mi spuneai. mai aproape
gândurile făcute elice rotorul blocat
mai patinează pe roșia ovală de nea

mă simt ca un poet mort la 50

undeva în mijlocul podișului transilvan
pasc capre
la x km de cluj, y km de reghin z kilometri de sighișoara
unde băusem beri cu mircione și bulă, cezărică și fișul
moțoc și papașa
undeva pasc capre
oare ce mai faci și cum mai ești, cum mai este inima ta
tupilată după inimi și iradiind bucurie după bucurie?

uite, scrie și tu ceva la dorul ăsta ieftin exprimat din
patru în patru luni sau cum spunea Vasea odinioară:
ce noapte ieftină, un cer întreg la jumătate de lună

te iubesc mi-ai spus tu sau îmi (place să-mi) imaginez
alegeri mi-ai spune tu și eu aș înghiți în sec cum
aș simți vreun regret după cei vii ieșiri în decor
din décor zic să plusez cu strângerea caldă de inimă

acum că-i fac
mă simt poet mort la 50
mă simt baba novac
merge pe-a doua sută și repetă asta
refren mai cu uimire, mai cu mândrie
populară, țărănească
alzheimărire

inima ta cum mai e?
Inima mea e mereu cu tine, mi-ai spune tu, mna, firavă,
dar zburdalnică, nu numai curioasă, ci de-a dreptul curajoasă,
bătrâne
mă știi destul
e acolo

nu începe dialoguri în care n-ai curiozități, mademoiselle miki,
mi-ai spune tu de-aș da-o în poem de-o bardă, de-o carafă
dar stai, că nu am terminat poemul curiozității,
tu știi că sunt o fată delicată cultiv și sugerez doar vagueria,
las loc interlocutorului oricând să se spună epistolar poetic

de-o sfătoșenie aici la mine om încăpea stofe de cer,
la o pălincă să ne simțim ca niște cowboy retrași la pensie
din texas în silvania! din alabama în ardeal
cowboy care au dat whiskey-ul
pe o răchie! și tu mi-ai zice că aduci un condiment din
indii surprinde-mă, aș exclama în tonuri limpezi cum tu știi
minunat
dar tu mi-ai spune ba tu ești minunată
te pup pe inimă aș mai scăpa o doară
acum cu limba

strâng brațe de galaxie pe după umerii tăi

ninși, Cristina
pe după zâmbetul care mă biruie când ochii-mi
ajung să te vadă cât nu mai știu dacă aer este ce
respir

iubirea mea dintr-o linie temporală divergentă
stau și mă gândesc cum să îți spun cele o mie
de lucruri care trebuie spuse, deși nu e necesar
având în vedere futilitatea acțiunii în sine
o necesitate întrezărindu-se, cu toate acestea
printre liniile de forță și de bază ale inimii de
pământ
pe care o posedăm încununată cu cea de lumină
necreată cum împinge suflul cu un șuierat
și îl inspiră deschizându-ne larg gurile umflându-ne
plâmânii ca pe niște pânze de corabie a cărei proră
izbește cu sânii spintecând valuri de mări reci
iar ochii înfipți în luminile nordului așa verde crud
cum ar putea defini primăvara, așa roz pur
ca un drum strâns ghem la capătul căruia în mijloc
s-ar găsi o chilie de sânge zvâcnind

mă gândesc cum să îți spun cele o mie de
lucruri care nu ne-ar folosi la nimic, dragostea
mea

galben mereu galben târziu cum ai trece strada

copacul de oriunde te-aș privi
katsura răsucește toamna pe
lumini așa de stranii cum sunt oamenii din sate
o femeie feerie delicată șchioapătă
ca richard al treilea și tocmai asta
e faza lumina e albă și e numai prânzul
dmineața agățată în cârligele de rufe ale țiganilor
ele se întind ei beau beri nesfârșit
toată după amiază este aguridă în gura
bateriilor pentru panourile solare
și apusul explodează auriu strălucitor și chihlimbar
pe gorganuri și pajiști rumenite octombrește
sub toate acestea numai o umbră care permite ochilor
să mai și vadă împrejururile

coboram

îngeri în viteză stelele grămadă omăt troiene
în colți de eter tare

tramvaiele vor ieși din ceață
la colț cu Republicii
ca dintr-un animal rănit

și bucuria ne va sfâșia inimile

în fața foii albe e o liniște

de crapă
pietrele se adună sub râu o
grămadă
râul respiră a piatră
e-o liniște de crapă.

grămadă de pietre se-adună
pe lună
muchiile lor rotunjesc din ton
să spună
o glumă
tăioasă
maliții mâncate
la masă