Revista Tomis

Frunze căzătoare și desuetudinea molipsitoare

În 2023, maestrul finlandez al melancoliei, Aki Kaurismäki, revine pe marile ecrane ale festivalurilor și sălilor de cinema cu Fallen Leaves (Frunze căzătoare), care a câștigat Premiul Juriului la Cannes, iar platforma de filme MUBI îi dedică o retrospectivă consistentă, cu peste 24 de scurte și lung metraje, strânse sub umbrela „masterclass-uri despre cum să fii uman”. 

Formula unică și șarmantă a lui Kaurismäki pare să nu se erodeze pentru că angajează o sensibilitate poetică și minimalistă pentru „common people” care, deși nu evacuează deloc politica, nici nu încadrează filmele lui într-o zonă militantă, de actualitate moralistă. Oamenii care populează poveștile lui sunt din clasa muncitoare, pierzători în sistemul economic și social, performând sarcini mecanice la slujbe prost plătite, la fabrici, uzine, șantiere, hipermarketuri, cu vieți sociale „banale” raportate la brizbrizurile de Instagram, și chipuri parcă dăltuite într-o absență a reflectării oricăror emoții (ceea ce americanii numesc „deadpan” și marcă stilistică a altui regizor, pe care Kaurismäki și-l asumă ca maestru, Jim Jarmusch). 

În Frunze căzătoare, formula se repetă într-un Helsinki contemporan colorat retro-tern ca și când e doar un ecou al potențialului vremurilor, ca înghețat în anii ‘90, dar cu o ancoră puternică în trauma începutului lui 2022: invazia din Ucraina. Personajele ascultă la radio știri doar despre atacurile și victimele de acolo, iar aceste inserturi sunt singura deschidere dincolo de viețile monotone, un contrast puternic pentru spectator ca un imbold să nu uităm că, după ce se termină ficțiunea de pe ecrane, ieșim înapoi în realitatea noastră problematică. 

Ansa și Holappa (jucați magistral de Alma Pöysti, respectiv Jussi Vatanen în registrul de emoții niciodată arătate, de ennui și trecătoare zâmbete în colțul buzelor) se întâlnesc la un karaoke, își aruncă câteva ocheade timide și se îndrăgostesc, reținut, cu super-economie de cuvinte, într-o tovărășie caldă mai degrabă decât într-o clasică îndrăgostire pasională. Tăcerile dintre ei sunt mai pline de însemnătate decât ar fi declarațiile. Dar Holappa e prins în cercul vicios al alcoolismului („beau pentru că sunt deprimat și sunt deprimat pentru că beau”) și etern între două șantiere, de unde e dat afară tocmai pentru că bea. O serie de întâmplări nefericite – vântul care duce cu el hârtia cu numărul de telefon al Ansei, o neatenție pe trecerea de pietoni – îi tot despart pe cei doi, ca niște accente de absurd grefate pe umorul negru al filmului. 

În jurul poveștii de iubire înfiripate timid, un micro-univers de „vieți mărunte”. O magistrală scenă de la un bar de karaoke parcă scos dintr-un film cu zombie cuminți, liniștiți cu băuturile în față și atenți la cine cântă pe scenă, unde amicul lui Holappa, Huotari (jucat de seducătorul Janne Hyytiäinen) cântă o baladă și vrea să o cucerească pe prietena Ansei, care îi dă cu flit rapid pe motiv că „e bătrân”. O coalizare a colegelor Ansei în fața proprietarului de magazin supărat că ele pleacă acasă cu unele dintre produsele expirate, „când locul lor e la gunoi”. Holappa și Huotari discutând plictisiți, cu priviri goale, în barul cu pereți și afișe de film scorojite, în fața berilor în care își îneacă zilele, sau fumând blazați sub semnul No Smoking. Ansa care trece de la o slujbă la alta, de la cele mai dure pe șantiere, aproape „incorecte politic” acum, cărând moloz, până la bucătăria unui restaurant al cărui patron e arestat chiar în ziua când trebuia să-și primească banii. O cină romantică cu ouă și cartofi, și o sticlă mică de spumant, cât pentru două pahare de digestiv. Secvențe cu replici seci, absurde sau de-a dreptul comice, altele înduioșătoare, cu oameni care, după orele lungi de muncă, abia dacă au timp de orice altceva decât să se culce ca a doua zi să o ia de la capăt. Dar nu e nimic tragic sau melodramatic în viețile lor, ele curg înainte și micile bucurii (un câine, o masă bună, un prieten) își fac loc firesc și uman. Nicio clipă filmul nu pretinde de la spectator milă sau judecată, ci dimpotrivă, înțelegerea că există demnitate în lipsa spectaculosului, că există noblețe în simplul fapt de a trăi – Lebenskunst, adevărata, singura artă, căreia i se subsumează toate celelalte, cum spune alt maestru al regizorului, Bertolt Brecht. 

Oricât de serios-interesat ar fi acest regizor de revalorificarea mai vechilor expresii cinematografice ale nobleţei sufletului proletar, „adevărata lui internaţională rămâne cinema-ul însuşi”, scrie criticul J. Hoberman (citat de Andrei Gorzo într-o cronică la un film mai vechi al lui Kaurismäki); și într-adevăr, aici, dragostea de cinema răsare cu putere în monotonia vieților de zi cu zi, de la movie-date la improbabilul The Dead Don’t Die al lui Jarmusch la afișele de film pe pereții lângă care Holappa sau Ansa așteaptă, pe rând, să-l revadă pe celălalt și până la dezvăluirea numelui câinelui adoptat de Ansa – Chaplin.

Plin de discreție și duioșie, cuplate cu o simplitate înșelătoare și precizie regizorală, Frunze căzătoare e un exercițiu de umanism perfect concentrat în cele 80 de minute pe ecran, o evadare într-o lume paralelă și atemporală fără telefoane mobile, fără televizoare, cu radiouri, ceasuri pe perete, o desuetudine molipsitoare care trezește melancolie după vieți mai simple. 

Mai multe texte
Citește și