Revista Tomis

O minune ca o sabie cu două tăișuri

Facebook
Twitter
WhatsApp

La fiecare sfârșit de an, numai bine pentru nominalizările la Oscaruri, Netflix își flexează mușchii și își deschide portofelele ca să intre în cursa pentru cele mai bune filme ale anului următor. Au făcut asta cu Roma lui Alfonso Cuaron, cu Poveste despre căsnicie, de Noah Baumbach sau cu În ghearele câinilor, de Jane Champion. Pariurile lor din 2022 sunt Bardo, filmul autobiografic al lui Alejandro Iñarritu, și Minunea, regizat de Sebastián Lelio (al cărui film, O femeie fantastică, a câștigat Oscarul pentru Cel mai bun film străin în 2017).

Minunea se înscrie în genul recent al filmelor de epocă ce recuperează și recontextualizează politic femeile și rolul lor în societăți patriarhale, mutând accentul de pe factual pe identitatea de gen și pe acceptarea corporalității. Punând lupa pe personaje feminine cu agentivitate, această direcție explorează emoțiile, ambițiile, senzualitatea și dramele adesea încorsetate și edulcorate până acum de genul istoric. Din seria asta fac parte titluri precum: Portretul unei femei în flăcări, Micuțele doamne, Corsaj sau Amonit. 

Suntem în Irlanda, în 1862, la 13 ani după Marea Foamete, și infirmiera engleză Lib e chemată de o comunitate din Midlands să o supravegheze pe Anna, o fetiță de 11 ani care susține că nu a mai mâncat nimic de patru luni, supraviețuind doar cu „mana cerească”. Pentru oamenii din sat și pentru familie, fata este „minunea” lor, miracolul onorant pe care vor să îl legitimeze demonstrând că nu există altă explicație decât cea religioasă.

Dualitatea credință-știință e pusă în scenă de la început: Lib, cu pregătirea ei medicală, susține chiar înainte de a vedea fata că nu poate fi vorba decât de o minciună; supravegherea se împarte între ea și o călugăriță, ca al doilea observator „obiectiv”; consiliul local improvizat pentru a evalua situația e și el spart între preoții îngâmfați și ceilalți, de un scepticism moderat. În familia fetei nu există nuanțe, părinții pioși se poartă cu Anna de parcă ar fi deja o sfântă în viață, la fel și localnicii, care o vizitează aproape ca într-un pelerinaj. În plan opus, jurnalistul trimis de la Londra să scrie despre „nou senzație” vine cu agenda clară de a dezvălui șarlatania.

Povestea poate părea inedită acum, însă până în secolul trecut, sunt documentate multe cazuri de înfometare interpretate drept miracole religioase: așa numitele „fasting girls” există de prin secolul al XV-lea. Ecou al penitențelor sfintelor medievale (sau poate manifestări ale anorexiei avant la lettre), înfometarea le făcea pe aceste fete celebrități adorate în comunitățile religioase. Pe cercetarea a peste 50 de astfel de cazuri se bazează romanul care stă la baza scenariului și scris de jurnalista Emma Donoghue.

Meritul filmului e că se folosește de acest trop al foamei pe mai multe niveluri. Primul e cel istoric: fundalul nu e întâmplător Irlanda, țara care a trecut printr-una dintre cele mai crunte foamete din istoria lumii moderne, dar și una dintre cele mai religioase comunități din Europa occidentală. Paradoxul e evident: sute de mii de copii au murit în sărăcia cauzată de ultimele pulsiuni de imperialism, în vreme ce Anna e ridicată în slăvi fiindcă se înfometează. Al doilea e cel metaforic al comentariului de gen: filmul e presărat de secvențe în care Lib mănâncă cu poftă, camera rămâne îndelung pe chipul ei gânditor în timp ce mestecă fără oprire. Dar Lib nu mănâncă doar dintr-un soi de compensare în locul Annei. Apetitul ei oglindește foamea pentru viață, pentru simțiri noi, pentru legături umane, pentru puterea de a deține din nou controlul, după ce și-a pierdut soțul și copilul. Foamea de a nu fi doar observator al propriei vieți și al societății, exact cum i se cere și i se repetă în film: „Ești aici doar ca să observi, nu ai voie să intervii”. Foamea de agentivitate.

Și în acest „ești aici doar ca să observi” stă nu doar tensiunea protagonistei, ci și tensiunea formală a filmului așezat într-o ramă brechtiană: filmul începe cu plimbarea camerei prin platoul de filmare și o voce din off care ne invită să credem cu adevărat în povestea ce urmează, fiindcă nu suntem nimic fără povești. Lelio ne poartă pe urmele lui Lib în drama trecerii de la obiectivitate și scepticism la empatie și decizia de a acționa. Florence Pugh joacă fără cusur o femeie voinică, sigură pe convingerile ei științifice, uneori nemiloasă cu trupul de care are grijă sau cu familia care nu intervine, alteori tulburată, empatică și afectuoasă cu Anna. Vedem ce vede protagonista, nimic mai mult, nimic mai puțin, dar atmosfera ne spune mai multe decât scenele în sine: peisajele gri, mohorâte, muzica și șoaptele neinteligibile care anticipează ceva rău, o revelație groaznică sau o tragedie. La fel ca Lib, trebuie să alegem ce credem: că asistăm la un miracol sau la moartea lentă și chinuită a unei fetițe sub privirile pioase ale familiei.

Silueta tot mai slăbită, aproape eterică a Annei pune în scenă vulnerabilitatea corpului feminin sub controlul altor instanțe (familia, statul, biserica, bărbatul), stors de orice vitalitate, înfometat și sacrificat pe altarul credințelor altora. Comentariul politic e însă integrat subtil, lăsat în plan secund de puterea scenelor tulburătoare.

Acest disconfort trezit în privitor face ca Minunea să nu cadă în melodramă. Singurul faux pas al filmului e că renunță prea repede la misterul și dualitatea de la început și înclină balanța prea evident în favoarea rațiunii, obligând privitorul să condamne convingerile religioase, după ce îi ceruse să creadă cu devoțiune într-o ficțiune. Îl obligă să nu fie doar observator, îl obligă, paradoxal, să nu creadă în posibilitatea unui miracol.

Așa cum orice credință se susține din nenumărate povești, Lib poate ajunge la miezul Annei doar dacă trece de citatele religioase ca să-i afle povestea, ce anume a împins-o la înfometare. Rezolvarea se va dovedi cea mai sofisticată parte din film: identitatea e tot o poveste, în aceeași măsură precum credința. Suntem cine ne spunem că suntem, nu ce vor ceilalți să fim. Trebuie doar să credem cu toată convingerea în povestea noastră. „Minunea” este, poate, foamea nestăvilită de a fi noi înșine.

DE ACELAȘI AUTOR
citește și
RUBRICI: