În anii 90, mii de est-europeni alergau după „visul american”: iar Spre Nord (2022), debutul regizoral al lui Mihai Mincan, se inspiră dintr-un caz real tragic (moartea unor români ascunși pe vasele care trebuiau să îi ducă în America). Filmul începe cu o scenă în care doi tineri, un român și un bulgar, se tachinează copilăresc în drumul lor optimist spre vaporul în care urmează să se ascundă și din care să pășească direct spre lumea în care își vor împlini toate visele, spre lumea tuturor posibilităților, spre America de la televizor și din cinema. O camaraderie solară și o jovialitate a tinereții pline de speranță de care filmul te face să uiți peste doar câteva minute când începe încet, foarte încet, dar sigur, să se transforme într-un coșmar al claustrării.
Bulgarul iese primul ca să se predea filipinezilor care lucrează pe vaporul de marfă, încrezător că, nemaiavând opriri până la destinație, nu au ce să-i facă, dar este preluat brutal, ca o bucată de carne, de taiwanezii care conduc antrepriza și făcut dispărut sub privirile pasive ale celorlalți. Din el nu rămâne decât restul de țigară aprinsă pe marginea scrumierei. Românul, Dumitru, are norocul să dea peste un filipinez creștin, sătul să asiste la modul în care taiwanezii scapă de pasagerii clandestini, așa că este ascuns bine și îngrijit cu mâncare și apă de câte ori Joel reușește să se strecoare.
Între cei doi, filmul înscenează o relativizare a limbajului: românul și filipinezul se înțeleg într-o spaniolo-engleză cum pot, dar Joel are momente în care monologhează mistic și parabolic în filipino, inspirat de faptul că Dumitru avea o Biblie în rucsac; românul are momente când își spune visele în românește, tot mai angoasat de claustrare și incertitudine. Pentru că, ne ghidează regizorul, înțelegerea lor e umană, empatie curată, dincolo de cuvinte. Un om are nevoie de ajutor, alt om îl ajută. Soliman Cruz și Niko Becker, actorii care joacă protagoniștii, sunt impecabili și țin pe chipurile și în jocul lor actoricesc minute întregi din film, cu replici grele, încărcate de anxietate sau de spiritualitate, cadre inconfortabil de strânse pe fiecare expresie.
Din momentul în care cei doi se întâlnesc, intrăm într-o punere în scenă didactică a unei dileme morale, prin reprezentanții pragmatismului și raționalizării: taiwanezii, pe de o parte, și reprezentanții credinței întru binele făcut celuilalt, pe filiera datoriei religioase: filipinezii, pe de cealaltă parte. Dilema aceasta morală e explicitată într-o scenă de dialog extrem de tensionată și bine scrisă între căpitanul navei și Joel când devine destul de clar pentru toată lumea că mai au un clandestin la bord. O scenă care e o lecție despre dihotomia Bine-Corect. Taiwanezul explică: Binele se poate aplica doar la individ. Corectitudinea se aplică la toți. Îi faci un bine (moral) românului, dar membrii echipajului își pot pierde slujbele. Dacă vrei să fii corect cu toți, atunci binele românului înseamnă răul pentru echipaj. Binele tău e răul celuilalt. Tensiune care ajunge aruncată complet în aer până la finalul filmului, unde răul și binele nu vor mai avea nici granițe, nici destinatari. Când vasul devine scena unei vânători și catharsisul e ratat.
Mincan mai explorează și tema socială a relației de vasalitate dintre taiwanezi și filipinezi, tensiunile dintre muncitorii de pe vas, bonomi, cuminți, și șefii lor taiwanezi care îi dezumanizează nu doar prin muncă, ci și prin etalarea constantă a diferenței de statut. Ei se erijează în niște stâlpi ai capitalismului unde doar marfa contează, omul – pasagerul clandestin – e doar un inconvenient în calea livrării cu succes. Dar nu socialul e miza filmului, ci tot o confruntare între două sisteme morale. Unul pragmatic, dominant, altul spiritual, submisiv.
Marele merit al filmului în peisajul cinematografiei românești este cadrul generos și diferit pe care îl construiește. O altfel de poveste, altfel de personaje decât suntem obișnuiți și o producție impecabilă utilizând la maximum resursele: containerele de marfă colorate care formează un labirint unde fiecare nouă cale pare tot aceeași, marea învolburată care nu oferă niciun fel de scăpare, doar o furie naturală nestăvilită care înconjoară oamenii. Și soundscape-ul industrial care e folosit pentru a accentua și puncta anxietatea captivității lui Dumitru (și a lui Joel, într-o anumită măsură): zumzetul permanent al motoarelor, șuierăturile sirenelor, melodia metalică a utilajelor, toate topite în bit-urile electro compuse de Marius Leftărache și Alessandro Cortini. Alături de jocul de-a întunericul și lumina de pe vas, atmosfera asta hipnotică construiește un soi de transă funestă, undeva la limita dintre un registru de film de suspans și unul de horror psihologic.
Dincolo de asta, Spre Nord rămâne o explorare metafizică a alegerii de a-i face un bine sau un rău Celuilalt. De a face un bine sau de a face ce e corect.
Filmul poate fi vizionat pe platforma HBO Max România.
