Revista Tomis

Turbo

(fragment de roman)

(…) domnului Nunu îi plăcea să povestească tot ce a făcut vreodată, dar fără să exagereze, fără să se umfle în pene și fără să se facă mai mic decât era, așa, m-am trezit la cinci, am așteptat să răsară soarele, mi-am luat pisicile și am plecat să ne plimbăm și ne-am plimbat prin toate cartierele până am ajuns aici, mă, ce mă fac eu cu voi, trebuie să opresc să mai iau bomboane, copii, să aveți grijă de îngerul vostru păzitor, așa ne spunea domnul Nunu înainte să plece îngândurat și abia mulți ani mai târziu l-a spulberat Gheorghiu cu mașina pe singura trecere de pietoni din orașul nostru și cu el atunci a mai murit și o pisicuță, care se vede că ajunsese la cea de-a noua viață, care era și ultima, dar celelalte au scăpat și au mers mai departe prin lume în formație, ca și cum l-ar fi urmat pe domnul Nunu, atât că noi nu mai puteam să-l vedem, câteodată mă trezesc și dimineața îmi spun că parcă am visat visele domnului Nunu, ce frumos visează morții, îmi spun, îmi fac o cafea și aștept să răsară soarele, cum poate că făcea și el înainte să își ia pisicile sale și să umble pământul până la moarte, și după ea, și cât aștept mă întorc pe alee, fiindcă acela care pleacă din copilărie e blestemat și însemnat, ca un Cain, umblă el prin lume, pururi nefericit, domnul Nunu a murit fericit și se povestea că nici măcar la spital când era deja mort n-au putut să îi șteargă de pe chip zâmbetul, copii, să aveți grijă de îngerul vostru păzitor!, dar noi nu am știut să îl ascultăm și altele chiar mai îngrozitoare ni s-au întâmplat, căci după ce alții i-au omorât pe dictatori s-a deschis o ușă și pe ea a intrat lăcomia și a început să mutileze oamenii, om cu om, apartament cu apartament, scară cu scară, bloc cu bloc, alee cu alee, până n-au mai rămas decât câțiva oameni, o mână de supraviețuitori și în rest carcase goale de oameni, alte uși se mai deschiseseră înainte să pot eu vedea și pe oameni îi mai mutilaseră și frica și foamea și lașitatea, dar eu am deschis ochii privind șarpele lăcomiei și pe ușa care s-a deschis atunci s-a mai strecurat ceva, ceva ca un blestem, dictatorilor nu le-a convenit că i-au umplut de gloanțe și atunci pesemne că ne-au blestemat pe toți, la grămadă, chiar dacă alții fuseseră aceia care i-au legat, i-au târât lângă zid și i-au lăsat sub o ploaie de gloanțe ucigașe, blestemul acela era cancerul, cancer osos, cancer de prostată, cancer de faringe, cancer de pancreas, cancer de colon, cancer de piele, cancer la creier, cancer la plămâni, cancer la ficat, cancerul omorâse și înainte, dar atunci lovea în toate direcțiile, chiar din toate direcțiile și până și muzica vecinului nostru fără nume era tot mai tristă, vreți să vă spun ceva, n-are nicio legătură cu blestemul, căci nu toți credeau că dictatorii ne blestemaseră cu limbă de moarte, băgați-vă, mă, mințile în cap, era de la Cernobâl și de la băutură, nu vedeți ce a început acum, că nu mai e nimic sigur, beau și oamenii, ce să facă, și într-adevăr oamenii beau mai mult și mai mult și mai mult, căci fabrica se prăbușea și pe ușa aceea deschisă mai intraseră și șomajul și teama de ziua de mâine, e o lume sălbatică, puștilor!, ne spunea, când ne prindea cârd pe stradă, și ne prindea mereu, căci așa umblam noi, nimeni nu mergea singur, nimeni nu era singur pe atunci, chiar așa ne spunea subinginerul Oiță, de parcă noi nu știam cum era lumea, subinginerul era depanator, repara orice, aspiratoare, aparate de radio, sărmanele fiare de călcat, știa totul subinginerul Oiță, lumea chiar era sălbatică, avea dreptate, și mult îmi mai plăcea când cineva se pomenea cu vreun aparat stricat, fiindcă atunci trebuia chemat subinginerul Oiță și acesta știa să nu treacă neobservat, îmi plăcea să îl văd cum lucrează, avea o geantă de instrumente magice, le scotea unul după altul, le alinia și apoi își plimba degetele deasupra lor, ca și cum ar fi făcut vrăji, apoi îl alegea pe cel potrivit și cu el aducea la viață aparatul care trăgea să moară și în tot timpul acesta fuma țigară, subinginerul Oiță nu își dădea niciodată jos basca, deși dacă era vară putea să rămână și în maiou, dar la bască nu renunța vreodată și nici la țigară, subinginerul Oiță repara și repara și în tot timpul acest vorbea necontenit, ați aflat ultima veste, chiar dacă ar fi știut cineva la ce se gândește tot nu l-ar fi oprit pe subinginerul Oiță, fiindcă era copleșitor să îl auzi vorbind despre toate câte erau pe lume, dincolo de aleea noastră, dincolo de orașul nostru, iar pe lume se întâmplau numai nenorociri, vapoare care se scufundau, cutremure de pământ care ștergeau provincii întregi de pe hartă, vă dați seama?, dragostea nu avea nicio șansă, mereu îndrăgostiților avea să li se întâmple ceva îngrozitor, regii și reginele își pierdeau coroanele și căpățânile, muncitorii își pierdeau slujbele, numai bancherii nu-și pierdeau niciodată banii, oare de ce?, ziceți, mă, o știți pe ultima?, iar subinginerul Oiță mânuind instrumentul său fermecat în adâncul aparatului bolnav nu ne spunea și de ce numai bancherii nu-și pierdeau niciodată banii, lăsându-ne să ne frământăm singuri în căutarea unui răspuns, dar ați aflat-o pe ultima?, iar în interpretarea subinginerului Oiță, țesătura realității nu avea niciodată sfârșit, ultima nici măcar nu exista, mereu își amintea că undeva pe pământ s-a întâmplat o tragedie încă mai mare, o catastrofă de care bine că n-am avut și noi parte, subinginerul Oiță se instala în bucătăria celui care îl chemase și o transforma în atelier și primea în audiență pe oricine avea în brațe un aparat casnic bolnav, iar aceștia veneau și veneau și veneau și subinginerul Oiță nu obosea niciodată să le dea viață și să ne umple de istorii de groază care se întâmplă chiar acum, chiar acum în timp ce noi stăm aici și savurăm clipa, în cutare sau cutare loc, subinginerului Oiță îi plăcea să spună că savurăm clipa și poate că el chiar o savura, cu țigara mereu aprinsă, cu basca lăsată un pic pe spate, cu un instrument magic în mână și cu cealaltă dirijând corul uimirilor noastre, se oprea doar ca să bea dintr-o ceașcă de cafea, care de asemenea nu se golea niciodată, fiindcă mereu gazda avea grijă să fie plină, subinginerul Oiță venea după prânzul cel mic și după ce trecea binișor de ora cinei și el nu terminase de vindecat toate aparatele bolnave, se auzea o voce pe care o puteai confunda cu nicio altă voce din lume, era vocea doamnei Oiță, care striga de cum intra pe Alee, Oiță, Oiță, unde mi-ești, Oiță?!, treci imediat acasă, că se răcește mămăliga!, și atunci subinginerul, ca prin farmec, își strângea trusa și se făcea nevăzut și cuvintele sale de despărțire erau mereu aceleași, ne socotim data viitoare!, Oiță, Oiță, tu n-auzi că se răcește mămăliga?!, atât mai știam noi despre viața subinginerului Oiță, care reapărea peste două săptămâni, am venit să ne socotim și să vedem ce s-a mai întâmplat cu aparatele voastre, și bineînțeles că ne subjuga imediat, ați auzit-o pe ultima?, dar știam cu toții că acum nu o să ne-o mai spună pe cea mai nouă, fiindcă era într-o dispoziție nostalgică, o să-și aducă aminte de când era copil și trăia doar mâncând cireșe furate, despre cum pe atunci în viață nu aveai nevoie de ceas, nimeni nu avea ceas, poate niște domni pe la oraș, te uitai pe cer și știai cât mai ai din zi, ce mare filosofie, nu era nicio mare filosofie, nu?, subinginerul Oiță era pasionat de retorice, îi mai plăcea să și înjure, dar la el înjurătura era subînțeleasă, nu zicea decât astăzi și mâine și noi știam despre ce era vorba, despre intenția subinginerului Oiță de a întreține relații intime cu mama împricinatului, precum și cu toate rudele ei decedate, vreme de două zile începând cu clipa de față, astăzi și mâine, astăzi și mâine, astăzi și mâine, cuvintele lui sunau ca o rugăciune sau ca un blestem, dar era Oiță un om drept, nu-ți lua pe reparație mai mult decât făcea, nu-i plăcea să înșele, pentru ce să facă asta, plăcerea lui nu era să strângă mălai, să pună deoparte, să-și umple teșchereaua, el nu era morar, el nu era băcan, sufletul lui nu era sufletul negustorului, subinginerul Oiță era un artist și plăcerea lui era să aibă un public pe care să-l vrăjească și căruia să îi vorbească în continuu despre ultima, n-o știți pe ultima, nu?, precum și despre vremurile acelea îndepărtate de când oamenii erau sălbatici, trăiau în cireși, nimeni nu avea nevoie de ceas și tot erau fericiți, iar asta era foarte important, iar la drept vorbind cei mai mulți care ajunseseră vreodată la noi pe Alee erau tot oameni drepți, și păcatele lor erau toate omenești, erau minore, erau curvari, erau bețivi, dar nu erau criminali, erau răi de gură, lași sau turnători, știau să se strecoare, dar nu știau să exploateze și asta îi salva, și printre toți oamenii aceștia, care formau lumea toată, se afla și Bobiță, frizerul nostru, care ne făcea coafuri îndrăznețe, cu care nu ne era rușine să umblăm prin lume, doar că Bobiță a orbit, dar noi am continuat să ne tundem la el chiar și după ce orbise, chiar dacă unii și-au pierdut loburile urechilor, noi nu l-am părăsit pe Bobiță, cum îl părăsise vederea, fiindcă și el avea inima bună și avea grijă de părul nostru ca și cum de el depindea soarta planetei, și asta era foarte important, Bobiță, deși nu mai vedea decât umbre, mergea la pescuit, de unde se întorcea cu cele mai grozave povești, și uneori cu câte un pește atât de amărât că îți era și milă să-l arunci în tigaie, să-l frigi, dar soția lui Bobiță tot îl arunca, tot îl frigea, se vede treaba că așa i-a fost lui soarta, spunea aceea, iar Bobiță, deși nu mai vedea treaba, dădea din cap că așa e, și printre toți oamenii de pe Alee se mai strecura și domnul Scurtu, care bătându-și joc de propriul nume călca apăsat cu pantofii săi numărul 45, avea doi metri și un pic domnul Scurtu, pentru el toți erau țâcă, al cui ești, țâcă, tații noștri erau tot țâcă, și cum ar fi putut fi altfel, domnul Scurtu era un uriaș, dar și el, așa uriaș cum era, avea inima bună, avea sufletul bun, el se încânta la fel ca noi, copiii, de vrăjile pe care le făcea subinginerul Oiță, și așa a venit și ziua în care acesta s-a întrecut pe sine și toate cu câte ne uluise vreodată subinginerul Oiță au devenit, brusc, banale, căci în ziua aceea domnul Scurtu, ca un magician, i-a adus tatălui meu un computer personal, Cip 3, special de la București, poftiți, dom’ profesor, și așa au intrat în viața blocului nostru, dacă nu a întregii alei, jocurile pe calculator, căci doar nu vă închipuiați că la altceva avea să fie folosit computerul și nu noi, copiii, aveam prioritate, ci bărbații aceștia încă tineri care, profitând de faptul că lumea se născuse din nou, redeveniseră și ei peste noapte copii, descopereau revoluția tehnologică și avantajele sale și acum se bucurau de ceea ce înainte nu se afla nici măcar în vise, erau barmani, erau omuleți urmăriți de creaturi ciudate, erau hoți care furau ouă și găini enorme căutau să îi ucidă, fugi, măi, țâcă!, zicea domnul Scurtu și subinginerul Oiță cu mâinile sale deprinse să facă vrăji prindea o viteză care deruta găinile enorme, în cele din urmă găinile se înmulțeau, îl prindeau și îl ucideau, dar nu era ca în realitate, să aibă o singură viață, în această realitatea nouă era mult mai bine, căci avea mai multe vieți, așa că subinginerul Oiță trebuia ucis în mod repetat și chiar era, abia apoi venea rândul domnului Scurtu, care își zicea singur aceleași cuvinte, fugi, măi, țâcă!, dar nu avea spor, cu mâinile sale mari și butucănoase (…)

în curs de apariție la editura Nemira

Mai multe texte
Citește și