Revista Tomis

Share on facebook
Share on twitter
Share on whatsapp

This thing of darkness I acknowledge mine.

Expoziția Dan Popescu

Artiști: George Anghelescu, Vioara Bara, Cătălin Bădărău, Ana Bănică, Ion Bârlădeanu, Marius Bercea, Matei Branea, Florin Ciulache, Codruța Cernea, Tudor Codre, Aurel Cogealac, Nicolae Comănescu, Radu Comșa, Suzana Dan, Ovidiu Feneș, Dumitru Gorzo, Lucian Hrisav, Mircea Ionescu, Ioana Joa, Bernard Joisten, Robert Köteles, Bianca Mann, Ioana Marșic, Gili Mocanu, Anca Mureșan, Vlad Nancă, Giuliano Nardin, Tara von Neudorf, Tets Ohnari, Alexandru Paul, Adrian Preda, Ramon Sadîc, Donald Simionoiu, Mircea Suciu, Roman Tolici, Virginia Toma, Ștefan Triffa, Ștefan Ungureanu, Ioana Ursa, Ecaterina Vrana, Marian Zidaru, Victoria Zidaru

Palatul Lahovary, București

E un sentiment de stranie nostalgie să vezi fotografii ale expozițiilor realizate de Galeria H’art (așa cum apăreau documentate pe vechiul site) începând cu 2002 – spun stranie nostalgie căci, pentru generația mai tânără, acele fotografii nu constituie amintirea unei experiențe, ci un soi de legendă urbană despre ceea ce (credem că) au reprezentat anii 2000, prelungirea tranziției și anevoioasa ei depășire, și douămiismul artistic. 2002-2003 au marcat pe scena artistică românească începutul galeriilor private – octombrie 2002, Galeria H’art, martie 2003, Galeria Posibilă (care are poetic încrustat istoricul expozițional pe unul dintre pereți, în dreptul fostelor găuri de cuie aflându-se scris titlul expoziției, artistul expus și anul). Apoi, istoria s-a scris cum o știm până azi. 

După 20 de ani de activitate, expoziția de acum din Palatul Lahovary ar avea toate premizele unei retrospective H’art: de la prezența artiștilor pregnanți lansați și susținuți de galerie până la mizarea pe o panotare neortodoxă-incisivă, augmentată de această dată în încăperile, anexele, firidele și aproape orice loc liber al clădirii. Dar, în locul unei atmosfere teoretice, aseptice și distanțate obiectiv, cadrul se declină într-o reuniune de familie în care Dan Popescu (galeristul) elimină paravanul confortabil al instituției (galeria) și își asumă prin chiar propriul nume „acțiunea” expozițională. Evident, pentru un afficionado al poeziei cum e Dan Popescu, titlul nu este întâmplător, fiind clară referința la cel mai celebru Popescu din lirica contemporană românească: Cristian Popescu, și la volumele sale Familia Popescu și Arta Popescu. Așa cum Cristian Popescu a configurat un jurnal și canal de emisie personal pentru spațiutimpul familiei sale, Dan Popescu alocă credit suprem subiectivității proprii, memoriei care-l leagă de întâlnirile cu Dumitru Gorzo și Gili Mocanu (reperele sale artistice în toți acești ani) și de lucrul cu fiecare dintre artiști, și exhibării idiosincraziilor într-o manieră pantagruelică. 

Memoria în fond este idiosincratică, își creează și prelucrează propriile imagini și supape, deține o genă care o face să se reconstruiască permanent. În acest sens, Dan Popescu nici nu are nevoie de o reconstituire conformă a ceea ce a fost – deși fantoma expozițiilor trecute în mod cert se insinuează și aici – ci, în expoziția de acum, el pare că a vrut să readucă la viață suflul anilor 2000. Condițiile de atunci. Precaritatea mijloacelor. Opoziția și criticile întâlnite, naivitățile și inocențele societății de după tranziție ca parte dintr-un vocabular uitat. Lipsa unui orizont care să certifice sau să normeze ceea ce întreprinde – dar, poate tocmai de aceea, voluptatea de a testa orice, oricum. Desigur, această readucere la viață a anilor 2000+ în incubatorul expozițional prezintă și riscul opacizării mesajelor, poantelor, problemelor specifice din acel moment. Sunt imagini și situații în unele dintre lucrări pe care acum fie le luăm de-a gata – spunând un „Ei, și?” care e moartea oricărei revoluții – fie tindem să le catalogăm printr-o grilă actuală peiorativă care nu mai lasă niciun loc de scăpare circumstanței din trecut. Pe astfel de imagini, Dan Popescu nu le contextualizează prin vreun disclaimer, ci lasă acumularea expozițională să le creeze un context de la sine: un context în care cel mai adesea se suprapun sexualitatea (Gorzo, Ion Bârlădeanu, Suzana Dan) cu spiritualitatea (Marian Zidaru, Victoria Zidaru) cu impulsul politic de orice parte a baricadei (Nicolae Comănescu, Tara von Neudorf, Adrian Preda) cu maxima interiorizare apolitică (Anca Mureșan, Ecaterina Vrana, Giuliano Nardin, Gili). 

Apatic la estetica white cube-ului și a panotării aerisite care oferă un halo fiecărei lucrări, Dan Popescu poziționează lucrările în mod visceral, găsind aproape rime între lucrări pe care cu greu le-ai fi văzut alăturate, în niciun caz lipite una de cealaltă. Nu este scontat un factor surpriză în acest tip de panotare ci un ritm, între zone abundente și zone de umor sec, plus spațiile dedicate instalațiilor: pădurea lui Gorzo din firida de la intrare, anexele populate de Victoria Zidaru și Anca Mureșan. În ultimii ani, în România, o altă astfel de expoziție realizată prin acumulări viscerale a fost în 2017 Omul negru, de la Galeria Nicodim. Însă, acolo, lucrările erau folosite într-un staging curatorial, ca marcaje într-un traseu ritualistic. În cazul lui Dan Popescu, lucrările – chiar dacă uneori poziționate ascuns în spațiu – sunt văzute în demnitatea fiecărui moment pe care l-ai putea auzi evocat într-o povestire a curatorului. (Oricum, Dan Popescu nu caută să se încadreze în vreun gen expozițional.) În acest sens, nici procesul în sine al panotării nu a fost unul care să urmeze o rețetă, din moment ce panotarea s-a desfășurat pe două luni – ceea ce demonstrează exact ce spuneam legat de revenirea asupra trecutului prin dinamitarea filtrelor care protejează acel trecut pentru ca din nou să-l refacă. Cu mai multă precizie, cu toate răspunsurile potrivite care au venit în timp, alături de noi lucrări și de noi artiști.

Subiectivitatea și memoria angrenate la acest nivel vin la pachet desigur cu parti-pris-uri – le guști sau nu, ești de acord cu ele sau nu, însă nu e loc de sugestii de „cum ar fi putut fi altfel”. Căci, altfel, da, dacă ar fi respectat grila unei retrospective, atunci probabil prezența generației Ștefan Ungureanu – George Anghelescu – Codruța Cernea s-ar fi cerut mai pregnantă, la fel și prezența Anei Bănică sau a lui Ovidiu Feneș. Probabil (re)descoperiri inedite în expoziție au fost lucrările de Suzana Dan selectate, cele de Matei Branea și video-urile lui Alexandru Paul, care au compensat anumite disproporții intenționate. 

Departe de a fi un punct terminus, această expoziție va aduce pentru Galeria H’art o limpezire a traseului viitor. Văzând expoziția – și sub ghidajul autorului ei –, stai să te întrebi dacă nu cumva Dan Popescu a vrut să verifice în ce fel rezistă premizele și convingerile de acum 20 ani într-o scenă artistică mult schimbată, în care cadrul și resursele pentru galerii, expoziții, artiști este deja setat, doar să participi la el. Probabil, lucrurile pe care le atacă sau răstălmăcește (politic, curatorial, personal, artistic) în expoziție sunt mai multe pretexte, dincolo de care interesul este să dezvăluie dificultățile începuturilor – nu ale începuturilor galeriei lui sau ale artiștilor cu care a lucrat, ci ale fenomenului artistic în genere în România, începuturi neguroase și contrariante, cum ne apar azi.

CITEȘTE ȘI

Ecaterina Vrana. This Barbie is not a Barbie

I-am auzit pe destui critici, istorici ai artei, colecționari, spunând cu simpatie – „în pictura Vranei” (!). Găsesc oportună și „simptomatică” feminizarea și genitivarea numelui ei de familie, ca un mesh perfect al identității Ecaterinei Vrana, o versiune cuprinzătoare a puterii ei, față de obișnuitele sufixe „-ist” sau „-ian” anexate numelor artiștilor pentru a sugera linia lor de lucru și influență. 

Citește mai mult »
Mai multe texte
RUBRICI: