Revista Tomis

Ecaterina Vrana. This Barbie is not a Barbie

I-am auzit pe destui critici, istorici ai artei, colecționari, spunând cu simpatie – „în pictura Vranei” (!). Găsesc oportună și „simptomatică” feminizarea și genitivarea numelui ei de familie, ca un mesh perfect al identității Ecaterinei Vrana, o versiune cuprinzătoare a puterii ei, față de obișnuitele sufixe „-ist” sau „-ian” anexate numelor artiștilor pentru a sugera linia lor de lucru și influență. 

Autoportret cu arici (… și rochia roșie)
– ulei pe pânză,
colecția MARe/Muzeul de Artă Recentă,
foto – Alexandru Paul

În pictura Vranei, așadar, femeia face mâncare, femeia îmbracă rochii și devine personaje, femeia pune rufele la uscat deasupra cuptorului, femeia îngrijește copiii și camerele copiilor, vede puiul arzând de viu în cuptor, vede moartea, femeia vede moartea îngrijită în cimitir și sicriu, femeia se duce la petreceri, la mare, pe plajă, în mare, are nevoie de bani pentru toate, femeia devine stropitoare, femeia nu pictează. Sau mai exact nu e reprezentată pictând, nu sunt autoportrete cu artista la lucru, în acțiune. Deși în scrierile ei, pictura și actul de a picta apar pregnant, compulsiv. În rest, între lucrările Ecaterinei Vrana și viața ei e simetrie cartografică – sunt marcate traseele de parcurs între gospodăria copilăriei, cimitirul întâlnit odată cu moartea tatălui, casa ei de adult, atelierul, Marea Neagră a Constanței, nopțile cu fundal alb sau negru cu mutanți oameni de zăpadă albi sau negri, spațiile mate pe fundalul cărora putea să fie orice personaj al său (sirenă, seria conteselor) sau apropriat (a se vedea lucrările cu Ana Karenina), desenele cu cercuri care periodic leagă toate acestea. 

Autoportret cu părul roz și vaca mare
– ulei pe pânză,
colecția MARe/Muzeul de Artă Recentă,
foto – Alexandru Paul

E un spațiu mai curând deșertic, minime elemente, personaje. Marcajele între spații sunt punctate de motive ca emoji-uri personalizate: inimioare, buze rujate, semnul dolarilor, ghiocei, lacrimi, pantofi cu toc, cruci, pui, ce cresc și populează impulsiv și intempestiv pictura, ca reacții esențializate. Nu poți desprinde din lucrările Ecaterinei Vrana care și cum e exact realitatea, care e epoca, deși pictura ei nu este una abstractă, nici una simbolică. În generației ei, există pictori care fac apel – mai sugestiv sau mai apăsat – la elemente ale realității, ale societății (Nicolae Comănescu, Roman Tolici, de pildă), redate astfel încât să păstreze o cheie realistă. Vrana s-a păstrat la distanță de acestea, parcă în sensul de a da picturii ce e al picturii, ceva ce nu e o imagine ce ar putea fi găsită/propagată de noile tehnologii (foto/video/tv/digital). Cu cât mai mare era acuratețea și puterea de acoperire (a oricărui moment, a oricărei situații) venită pe cale tehnologică, cu atât tehnica Vranei retrograda în pictură care la rându-i retrograda în desen stilizat obținut prin culoare, uneori pusă direct din tub, toate acestea conferind și stilul naiv, de desen de copil dus la extrem. (Singurele inserții permise erau mici fotografii cu ea însăși, prinse în picturi ca niște mărturii ale unei alte dimensiuni, nu mai reale decât pictura.) Nu era vorba că Vrana rezista unui curent ci pur și simplu părea a-l ignora. Căci partea de rezistență era, la Vrana, alocată altor lucruri, bătălii biografice și bătălia de a picta printre, în pofida, alături de ele.

Cati aurie
– ulei pe pânză,
colecția MARe/Muzeul de Artă Recentă,
foto – Alexandru Paul

Nici ironia atât de dragă artei finalului anilor ’90 și a anilor 2000 nu răzbește din lucrările ei, pictură, schițe premergătoare, desene. Pentru artiștii care dejucau realitatea, între redarea acesteia și ironie exista în fond o corelație intimă pe toată gama de la poantă, bășcălie, la sarcasm morbid. Pulsul lucrărilor Vranei, în schimb, era simplitatea unui act ultimativ, era o căutare care nu se putea așeza/odihni confortabil în ironie. Nu știu cât era de asumat sau nu patetismul, dar nota patetică era firesc echilibrată între personaje/elemente și fundalurile fără nimic, lăsate blanc sau doar cu pictură, străbătute uneori ca de o panglică de scrisul ei de mână.

Omul care doarme. Iulică trezindu-se din somn,
ulei, creion și hârtie pe pânză,
colecția MARe/Muzeul de Artă Recentă,
foto – Alexandru Paul
Sergiu (detaliu)
– staniol și fotogrfie lipită pe pânză,
colecția MARe/Muzeul de Artă Recentă,
foto – Alexandru Paul

Cu recuzită minimă dar suculent diriguită, Ecaterina Vrana picta scene din viața ei și scene din cum se închipuia, cu focalizare pe anumite cadre. Luându-le serios, pasional, cu dragoste, cu anxietate, cu tragism, ludic. O casă și o lume ca de păpuși în care avatarele ei sunt contese, sirene, sunt femei stropitoare călărind un pește, au buze mari și sâni mari, au păr perfect roz sau auriu, au rochii perfecte, își duc sângele în vaci și în pui, sunt legate de oameni de zăpadă și cranii, fac clătite, au suc de trandafiri. E o lume perfectă până la un turnură care o face dark. Pare că ceea ce pictează în lumea lucrărilor face mai suportabilă lumea geamănă din realitate, și invers: ceea ce câștigă în lumea reală determină un nou grad de stabilitate în pictura ei. Dar în pictura ei nu mai apare necesar un avatar al ei care să picteze – de ce, pentru că avatarul idealizat al femeii nu mai are nevoie de pictură; pentru că e un chin tumultul picturii; pentru că lumea din pictură ar fi cea ideală în care toate pornirile ajung să fie echilibrate și doar pornirea morții și contracararea acesteia sunt actul conducător?

În lumea aparent ca de păpuși, la Vrana, situațiile, neliniștile sinuoase, traseele se simplifică: dacă lupta în viața ei era de a picta, lupta din pictură – prin chiar culorile când tari, când pastelate, niciodată pe griuri – semnalează moartea ca pericol, de confruntat și acoperit.

Mai multe texte
Citește și