În seara următoare, fără să-l mai iau de data asta cu mine pe Lepelletier, m-am dus din nou la Pisic. Speram să-l aud cântând iarăși pe Maurice Rollinat, care făcuse asupra mea o impresie foarte puternică.
Acum elvețianul nu mi-a mai tăiat drumul cu halebarda, s-a mărginit să mă cerceteze atent și a spus, înainte de a-mi face semn să intru:
– A, pe dumneavoastră vă știu! Am convingerea că sunteți un mare poet, deși nu v-am  citit. Mi se pare că aveați o bunică pe care au ghilotinat-o marțea trecută în piața Roquette.
Da, ăsta era felul de a glumi al celor de la Pisic.
Sala nu mai era atât de plină ca în seara trecută, erau destule mese neocupate. M-am așezat la una dintre ele, iar pajul cel drăgălaș s-a arătat numaidecât.
I-am comandat un absint, apoi mi-am îngăduit să exclam:
– Astăzi e cam pustiu!
– Dacă nu cântă domnul Maurice…
În timp ce-mi așteptam băutura, am aruncat o privire pe la celelalte mese, căutând un chip cunoscut. Dar nu erau decât tot felul de străini, care, după înfățișare, păreau mai degrabă burghezi și își sorbeau în liniște băuturile.
Eram la al doilea absint când s-a arătat și Salis.
– Cât mai zăboviți la Paris? vru el să afle.
– Nu știu exact, câteva zile.
– Sâmbătă seară localul va fi deschis doar pentru intimi. Organizăm o mică petrecere pentru a sărbători primul număr al revistei noastre, ce tocmai o să iasă de la tipar. M-aș bucura să veniți și dumneavoastră. I-ați putea cunoaște pe principalii noștri colaboratori. Știți, la sugestia lui Goudeau, care pune mult suflet în chestia asta, am vrea să refacem vechiul club al hidropaților. Bănuiesc că ați auzit…
– V-am spus că eu trăiesc într-un fund de provincie și nu mai sunt la curent de ceva vreme cu viața artistică a Parisului.
– Clubul ăsta a făcut mare vâlva cu câțiva ani în urmă. Émile Goudeau a fost întotdeauna sufletul și inima lui. Se întruneau în sala Ermitajului din rue Jussieu, iar la aceste întruniri veneau uneori peste trei sute de persoane, dar nu erau admiși decât cei care se declarau hidropați… Hidropatul e un ins care nu poate suferi apa.
– Așa…
– Se recita, se cânta, se expuneau desene și caricaturi, se reprezentau scurte scenete sau monologuri, se mai arunca o petardă, se mai aprindea un foc de artificii, se mai isca un scandal cu vecinii. Din păcate, autoritățile au interzis întrunirile de la Ermitaj în cele din urmă, din pricina unui scandal mai mărișor, iscat de Alphonse Allais… Dar Pisicul Negru e gata să-i găzduiască pe hidropați. Prezența lor ar atrage, sunt sigur, mai mult public decât cântecele lui Rollinat. Ei, ce părere aveți? O afacere strașnică, nu-i așa? Atunci în sfârșit, cred că voi putea să-mi plătesc așa cum se cuvine colaboratorii.
– Interesant…
– Pot conta așadar pe prezența dumneavoastră sâmbătă seară?
Dumnezeule! Firește că putea. După atâția ani în care toate ușile literaturii, cu excepția celor pe care încerca să mi le deschidă Bondy, îmi fuseseră trântite în nas! Nu voiam însă să-mi arăt prea mult entuziasmul, așa că am spus pe un ton care se voia reținut:
– Mă voi strădui să vă onorez invitația.
Am așteptat seara de sâmbătă cu emoție. Nu mai țineam minte de când nu mai luasem parte la vreo întrunire scriitoricească și mă urmărea gândul că voi avea de-a face cu niște oameni mai tineri decât mine, veniți de curând în literatură, care, după toate probabilitățile, nu mă citiseră și poate nu nici nu auziseră vreodată de mine. În afară de Sapientia, care, dacă se vindea undeva, se vindea în magazinele de obiecte religioase, nu mai publicasem nimic de opt ani. Și la Paris, unde celebritățile vin și se duc peste noapte, iar modele artistice se schimbă de la o zi la alta, opt ani însemnau aproape cât o viață de om. E adevărat, mai fuseseră și scandalul legat de relația mea cu Maxime, procesul și închisoarea, care îmi închiseseră ușile editurilor, dar speram din tot sufletul ca noii mei prieteni – îmi îngăduiam să-i numesc așa, deși încă nici nu-i văzusem la față! – să nu se sinchisească prea tare de asta.
Apoi mi s-a făcut dintr-o dată rușine de hainele mele!
Aveam la Gueule-du-Loup și ceva haine mai acătării, dar, neștiind că urma să ajung la Paris și să fiu invitat la un banchet literar, nici prin gând nu-mi trecuse să le car după mine. Nu-mi puteam permite să-mi iau un rând de haine noi, dar mi-am cumpărat totuși o jiletcă, o cămașă mai fină, o legătură de gât și am plătit o slujnică de la hotel să-mi curețe și să-mi calce costumul cu care venisem de la Arras. Am apelat, după multă vreme, și la serviciile unui frizer, care mi-a aranjat părul pe care îl mai aveam și barba ce fusese lăsată să crească în voia ei de ceva vreme.
În sfârșit, a venit și seara de sâmbătă.
Înainte s-o pornesc spre bulevardul Rochechouart m-am cercetat îndelung în oglindă. Nu arătam deloc rău. Barba era îngrijită, hainele de pe mine – cu care femeia de la hotel își dăduse toată silința –se prezentau destul de decent, iar jiletca și cămașa cea nouă îmi dădeau chiar un aer oarecum elegant.
Când am ajuns la Pisic, în sala din față se adunaseră vreo zece-douăsprezece persoane. La intrarea mea, Rodolphe Salis a anunțat pe un ton solemn:
– Domnul P.V., cunoscutul  poet!
Apoi, mi-au fost prezentați invitații: nume și chipuri noi, care – cu excepția lui Rollinat, aflat și el acolo – îmi erau necunoscute sau cunoscute vag și numai din auzite. Un ins măsliniu, cu părul creț și cu barba tunsă scurt, alcătuit parcă numai din rotunjimi și moliciuni – Jean Richepin! Un bărbat frumos, cu ochi visători și catifelați, care purta un barbișon ascuțit și o mustață stufoasă – Émile Goudeau! Un tânăr masiv cu umerii largi, a cărui privire strălucea de inteligență – Alphonse Allais! Și încă un tânăr, cu mișcări repezite, care afișa un zâmbet ironic – Adolphe Wilette! Tot cam de o seamă cu ei, cu un barbișon rar, căci posesorul lui părea că începuse să se radă abia de curând – Théophile Steinlen.
Printre ultimii, mi-a întins o mână indiferentă și Maurice Rollinat. Era îmbrăcat destul de neglijent și am observat că avea unghiile negre și neîngrijite.
Salis m-a condus apoi în fața unui personaj cu totul neobișnuit, un soi de pitic, cu un chip fermecător de adolescent, cu torsul unui bărbat în toată firea, dar cu picioare scurte, care abia dacă puteau să măsoare o jumătate de metru și care nu-i mai crescuseră pesemne din copilărie.
– Iată-l și pe contele de Toulouse – zise Salis. Deși are doar optsprezece ani, e deja un mare pictor și se laudă că a avut până acum peste două sute de femei.
– Mai exact două sute opt, ba nu, cu cele două de azi-noapte, două sute zece, dragă Salis.
– De multe ori mă întreb cu ce le vrăjești.
– Firește, nu cu picioarele mele frumoase. Dar dacă sunt scurt de picioare, sunt lung în altă parte și asta le place femeilor. Și atunci când nu le pot vrăji, le plătesc, căci, slavă Domnului, am cu ce.
Tocmai dădusem mâna cu personajul acela ciudat, întrebându-mă dacă o fi conte cu adevărat, căci Parisul era plin de falși aristocrați, când m-am pomenit îmbrățișat de două brațe puternice, iar un glas pe care l-am recunoscut imediat a strigat:
– Va să zică cu mine nu vrei să dai mâna, pungașule!
După mai bine de zece ani eram iarăși față în față cu Charles Cros.  
Nu se schimbase aproape deloc, poate doar slăbise puțin, poate doar trăsăturile feței sale prelungi se mai ascuțiseră, în rest rămăsese așa cum îl știam de la seratele Ninei de Callias: același bărbat elegant, ale cărui mișcări aveau o grație și o eleganță aristocratică, chiar dacă prietenul meu nu era aristocrat prin naștere, ci numai prin spirit.
– Credeam că n-o să ne mai întâlnim vreodată! – exclamă el, îmbrățișându-mă din nou.
– Și uite că ne-am întâlnit.
– Amicul Lepelletier zicea că ai început să trăiești ca păstorii virgilieni…
– Da, am o mică fermă pe lângă Reims.
– Te ții de prostii în loc să-ți vezi mai departe de poezie! Trebuie să te întorci la Paris. Lepelletier mi-a arătat ultima ta carte. E genială! Și știi bine că nu eu nu folosesc cuvântul ăsta prea des.
– Se pot scrie versuri și la mine la țară…
– Da, se pot scrie. Dar carierele literare se fac la Paris. 
– Pe mine Parisul nu mă mai vrea.
– Aiurea! Cred că n-ai bătut la ușile la care trebuia.
– Nu s-a deschis niciuna dintre cele la care și-a încercat norocul Lepelletier în numele meu.
– Ce-i drept, sunt mulți care te invidiază. Adevărul este că ești cel mai bun din generația noastră, care promitea atât de mult și a realizat atât de puțin.
– Când spui asta te pui și pe tine la socoteală?
– Dragul meu, eu înainte de toate sunt și am fost un om de știință. Și un inventator. Nu mă pot pune alături de voi, literații de meserie!
Aș mai fi trăncănit mult și bine cu Charles Cros, dacă ușile sălii din fund nu s-ar fi deschis și un majordom care părea coborât din sufrageriile de pe vremea Regenței nu ne-ar fi anunțat că masa era servită, așa că ne-am dus dincolo și ne-am așezat în jurul unei mari mese ovale, ticsite cu gustările cele mai apetisante.
Salis avusese delicatețea să mă așeze la masă lângă Charles Cros.  
Luaseră loc toți invitații, dar am băgat de seamă că nu mânca nimeni.
– Mai întâi cântăm imnul și pe urmă ne înfruptăm! îmi spuse în șoaptă vecinul meu de masă.
Și într-adevăr, peste doar câteva clipe, la un semn al Goudeau, toți mesenii s-au ridicat în picioare și au început să cânte:

Hai, sus, paharul hidropați,
Ce apa nu o suportați
Și dați pe gât cu voioșie
Doar vinuri tari și doar răchie,
Iar niciodată nu vă pasă
Dacă beți morți cădeți sub masă

Hai să cântăm cu toții-n cor,
Trăiască taica Belphegor!

Mai bine hidropat cu rost
Decât vreun popă de neam prost
Și nededat la vreo licoare
Sau  vreun burghez cu burta mare.
Și tare mai pestriț la maț,
Luați aminte, hidropați

Și haideți să-l pupăm îndată
Pe taica Belphegor sub coadă.
Că are coarne sub tichie
Și dă rachiu pe datorie!

De asta zicem toți în cor:
Trăiască taica Belphegor

Am aruncat o privire spre masa ticsită cu bunătăți. Nu era ușor să alegi între pieptul de fazan rece și spinarea de căprioară, deliciosul jambon în aspic, langustele uriașe și feluritele soiuri de pește, ginurile englezești, șnapsul nemțesc și calvadosul autohton.
– Ce belșug de mâncare și băutură! i-am șoptit lui Charles Cros.
– Sunt în stare să pun rămășag că Salis n-a dat pe ele nici măcar o centimă. Dacă ar fi trebuit să pună vreun bănuț de la el ne-ar fi tratat în seara asta doar cu o fiertură de linte. Dar ia și mănâncă! N-o să mai avem parte prea curând de o asemenea cină.
Nu era nevoie de îndemnul lui ca să-mi umplu farfuria cu tot ce mi se părea mai bun.
Toată lumea mânca. La început a fost liniște. Nu se auzea decât zgomotul tacâmurilor. De câte ori mi se întâmpla să ridic ochii din farfurie îl vedeam pe Maurice Rollinat, care era așezat în fața mea, cum înghițea pe nemestecate, în timp ce contele de Toulouse, care stătea alături de el, își tăiase o bucată de friptură rece în bucăți foarte mici, pe care le ciugulea din când în când din vârful furculiței, de parcă ar fi participat la o degustare.
Pe măsură ce farfuriile și paharele se goleau, începeau să se dezmorțească și limbile:
– Pe toți dracii, Salis! De unde ai făcut rost de sfârcurile astea de călugăriță? Sunt delicioase! exclamă la un moment dat Allais!
– De mult n-am mai mâncat un creier de copil așa fraged! nu se lăsă mai prejos Richepin.
– Încearcă și bătăturile astea de mort! îl sfătui Rollinat.
– Dar ce-o fi chestia asta care seamănă cu o căcărează? se prefăcu curios desenatorul Willette.
– Nu-i decât piatra de la fierea unui ocnaș! făcu Salis, luându-și un aer modest.

– Va să zică de asta e atât de amară! se lămuri Allais.
– Dacă nu vă place, la felul principal o să vă ofer ceva mult mai de soi – vorbi mai departe Salis.
– Ce? Ce? întrebară în cor câțiva meseni.
– O prostituată întreagă fiartă în vin de Bordeaux!
– Dacă n-ai pus-o la fiert în timp ce era călărită de un ajutor de notar mă tem că ți-a ieșit cam ațoasă – mormăi contele de Toulouse.

Firește, toate glumele astea erau oarecum stupide, dar aveau ceva proaspăt și băiețesc și-mi aminteau de felul de a face haz al lui Maxime.
– Parcă ar fi niște copiii – i-am șoptit lui Charles Cros.
– Ce, noi eram mai serioși? îmi răspunse acesta. Îți mai amintești de Scrumbia sărată?
– Aș putea oare să nu-mi amintesc?
Cros aruncă o privire în gol.
– Ce-ți mai face iubitul? mă întrebă el peste câteva clipe.
– Care iubit?
La început crezusem că vechiul meu amic se referea la Julien.
– Provincialul acela care scria niște poezii geniale.
– De unde vrei să știu?
– Nu ți-a mai dat niciun semn?
– Nu.
– Oare mai scrie?
– Presupun că nu. Ultima dată când l-am văzut spunea că vrea să renunțe definitiv la poezie.
– Mare păcat! Flăcăul nu era în toate mințile, dar dacă ar fi continuat, ar fi putut ajunge mai bun decât noi toți. Poate mai bun chiar și decât Baudelaire. 

Am tăcut un timp amândoi. Mi-am amintit de manuscrisul pe care mi-l încredințase Maxime înainte să ne despărțim și pe care îmi făgăduisem să-l public.
– Mi-au rămas niște poeme de la el. Cred că o să le public odată și odată. Atunci când casele de editură nu mi-or mai trânti ușa în nas.
– Ar merita, zise Charles Cros.
În timp ce vorbeam cu prietenul meu, doi paji, unul mai frumos decât celălalt, au venit cu șampania.
La un semn – de data aceasta al lui Salis – ne-am ridicat din nou în picioare, iar patronul localului și-a dres glasul și a început să vorbească:
– Dragi prieteni, hidropați și nehidropați, îi urez Pisicului nostru  o viață cât a lui Matusalem! reuși să strige în cele din urmă amfitrionul.
– Amin! îi răspunseră mai multe glasuri.
– Cititori câtă frunză…
– Amin!
– Și abonați câtă iarbă…
– O, Pisicul nostru care ai ieșit din tipografie… strigă Goudeau.
– Vie Împărăția ta… continuă altcineva.
– Facă-se voia ta atât la Paris cât și în Provincie…
– Și băutura noastră cea de toate zilele dă-ne-o nouă de azi înainte! se auzi din nou, mai puternic decât toate, glasul lui Alphonse Allais.
– Iată-l, domnilor, în carne și oase! strigă Salis, făcându-i semn unuia dintre paji, care trecu pe la fiecare dintre noi și ne oferi câte o revistă, care mirosea încă a tipografie. Avea  numai patru pagini, dar arăta bine. Am răsfoit-o în fugă, am remarcat un poem al lui Godeau și o povestire a lui Salis, care se numea Pisicul mătușii Agatha, apoi am împăturit-o și am băgat-o în buzunar, cu gândul s-o citesc în liniște la hotel.  
Acum toți invitații răsfoiau revista, scoțând din când în când mici exclamații aprobatoare.

– Nu e rău, domnilor! Nu e rău deloc!
– Ba e cât se poate de bine.
– Ar fi fost și mai bine dacă ar fi fost tipărită pe piele de om – făcu glasul răgușit al lui Rollinat.
– Cu condiția ca pielea de om s-o aduci dumneata! – îl puse la punct Charles Cros.
Mai trecură așa vreo zece minute.
– Ite, missa est – făcu în cele din urmă Salis. Acum haideți să bem.

Am dat ocol mesei, împreună cu Cros, ciocnind un pahar în sănătatea Pisicului, apoi ne-am întors la locurile noastre.
Petrecerea însă abia de acum începea și nu s-a isprăvit decât către dimineață. Înainte să ne despărțim, i-am făgăduit lui Salis că o să-i trimit câteva poezii
Am plecat cu Charles Cros. Eram cam amețiți, ne țineam de braț, iar însoțitorul meu a fredonat o vreme ceva, apoi s-a oprit din cântat și mi-a spus pe neașteptate:
– Știi că nevastă-ta are un curtezan? Așteaptă să iasă legea divorțului, ca să-și pună pirostriile din nou.
– Așa… Și Georges? Dacă tot ai adus vorba…
– Am auzit că e cam greu de cap. Nu se prea leagă învățătura de el. Socru-tău zicea că au de gând să-l dea la o meserie…
Am scos fără voia mea un oftat, simțind iarăși acea strângere de inimă care mă încerca ori de câte ori îmi aduceam aminte de fiul meu.
– N-are niciun rost să te amărăști acum, dacă n-ai făcut-o la timpul potrivit – zise Charles Cros.
Am mai făcut câțiva pași în tăcere, apoi Cros a vorbit din nou:
– Am de făcut un drum în provincie, așa că zilele următoare n-o să ne mai vedem, chiar dacă mai zăbovești prin Paris. Dar vreau să știi că ai în mine un prieten adevărat. Mie puțin îmi pasă dacă îți place să ți-o tragi mai mult cu bărbații decât cu femeile.  

fragment din romanul în lucru Sărmanul Lelian