Ceas de mână

Am pierdut de la mână cadranul de aur
cu orele diamante din alt secol
timp de aur înflorit

pe încheietura subțire de copil
se făcuse vremea nou-nouță a Moscovei
prinsă în cureaua grea unisex.

Ah, mulțimea de lucruri din sertare
unde nimic nu mai găsești.

Ziua pornește cu impresia că era
ceva de dat ceva de luat parcă – urgent.

Început de mileniu
ecrane mai multe decât oameni
ies grăbită pe poartă
fără ceas la mână

lipit electric de corp timpul mut

Foamea ca armă

Am crescut printre cei care știau
limba pământului ce ne hrănește

Când pământul le-a fost luat
ei au continuat să muncească la câmp
așa cum e bine omului
și frumos la Dumnezeu.

Munca, spuneau ei, a fost secretul lor.
Munca nu i-a trădat niciodată.

Au continuat să muncească și atunci
când roadele din greu muncite
au fost duse de la ei – pe pustii

duse pe pustii de cei care
înadins
au uitat limba pământului ce ne hrănește

Orizont de înlocuire

Când n-am să mai pot deschide ușa fereastra
cerul de înlocuire îmi va fi acela pe care-l priveam
din curtea copilăriei: poveștile lumii călătorindu-mi
în fața ochilor nor după nor – mica făptură
pierdută în iarbă fără timp fără nume
și singura cale altunde : privirea verticală

Când n-am să mai pot deschide ușa fereastra
orizontul de înlocuire îmi va fi
ocolul munților înconjurând holde vibratile,
biserici corăbii ancorate la margine de pădure
în Transilvania, cum erau – și poate mai sunt

Când n-am să mai pot deschide ușa fereastra
râul îmi va fi acela în care mă scăldam
cu bunica tânără în după-amieze nesfârșite de vară
– era chiar râul copilăriei ei
cu bulboana plină de chiote și năzdrăvănii
generații de-a valma

Când n-aș mai putea deschide ușa, fereastra
și plantele se vor fi uscat
floarea mea va fi crinul crescut în caldarâm
la vremea când lumea de spaimă stătea ferecată.

Cerul râul floarea acelea vor fi
chiar dacă pot deschide uși ferestre
dar planeta
din toate se va fi retras

Cântec de pasăre

E târziu, umbrele ni se alungesc
se frâng peste margine

Și dacă praful se alege, el va urma
râuri cosmice de foc,
desenul delicat al câmpului magnetic,
limbajul găurilor negre când ele
asemeni nouă se atrag se contopesc
în cântec de pasăre (l-ai auzit online?)
cântecul lumii redevenind

A ști

Tot mai des renunț să-mi spun părerea
să contrazic ori să conving
pe zi ce trece știu tot mai puțin,
ca în parabola de demult

câtă mirare să descopăr
că propriul meu copil până târziu credea
că am pășit mai pretutindeni, că le știu pe toate –
că nu mă poate surprinde cu minunile pe care
el tocmai le-a descoperit

oh, copile, lumile pe care tu le deschizi
îmi nălucesc doar în parte descifrabil
ca printr-un geam jivrat –
zilele trec iureș, în trecere
pașii noștri se împletesc, se despart

zile trec și pe zi ce trece, ca în parabola
cu cât am aflat mai mult
cu atât mai mult rămâne încă necunoscut

Început de an

Ce crește printre pietre, ce pândește
după perdelele minții, ce vântoasă
e aproape, dar poate
ne va ocoli și de data aceasta?

Ce vom pierde, am și pierdut,
ce comoară așteaptă să o regăsim?

ce ascunde anul care pornește cu zile
sporind, cât bobul de mei,
lumina?

De ce – când anul abia se naște
simt cătușa cum se strânge?