Revista Tomis

Vasi PRODE

Facebook
Twitter
WhatsApp

*

nu de atotputernicie am nevoie
ca să devin milostiv
dar tu dă-mi-o, dă-mi vocea ta
ca să-mi pot împietri durerea în ea
deziluzia încă o sufăr căpos,
o simt acră lângă mine și corpolentă
în loc de față are o carapace:
înăuntrul ei se cațără melcii din grădiniță,
striviți de piciorușele încălțate ale copiilor
pe toți i-am îmbrâncit, pe toți copiii dar degeaba
înăuntrul acestei carapace rămân eu
și încep să repet și repet ca în taină:
brațele să fie siguranța acestui trup
brațele să-ți fie întinse pe lângă coaste
iar coastele să nu fie altceva decât trufie
zdruncinate să fie ele, coastele
strâmbe care au pierdut soarele
copilăria să fie bucuria ta rahitică
soarele va înainta la fel de drept pe cer
pielea ta se va mula pe același stern
călcat în umbră de greutatea căldurii
așa va trebui să tot repet să tot repet
drăgându-mi glasul împământenit

*

ajunge zâmbetul să tragă după sine bolovanii –
buzele tale se încordează, deși nu se rotunjesc către ochi.
cineva ar spune că n-au prins adevărata putere.
deci lămurește din timp ce dezgropi din inimă –
este sugestia mea. poate că aerul metalic
atârnă de gâtul nostru când ne îndepărtăm.
strânge fără să lase contur.

prospețimea zilei miroase a sinceritate pentru noi.
suntem priviți din afara obiectelor, priviți ca doi struți.
lucrăm invers proporțional cu răsăritul,
ne curățăm capul de lumină.
sau ăsta cred că e răspunsul meu
când corpurile nu se mai separă.

despre noi fie vorba, se presupune
că ne prelungim corpurile ușor –
ca vărsarea dunării-n marea neagră –
până când distanța se întrerupe
și tot ce ne ascostează
devine ceva mai limpede:

corpurile separate aduc înjosirea,
dar ție înjositor să nu-ți pară nimic:
de râs trebuie să ai grijă,
să-l susții lung și sus, până la nas.
plexul să-ți fie strâns căci răbufnirile te amețesc.
hohotele te smulg din pământ cu capul în jos.
râul mâlos îți îngustează privirea, defazează chipul.
ochii îți sunt crăpați și de asta pot fi pătrunși.
înăuntrul lor mârâie pierdută durerea.

somnul tău sfânt e pustiu azi, acoperit de fețe aprinse cu obrajii funingine.
auzi numai: auzi oasele, trosnind îngrămâdite-n inimă.
trosnind oasele mele, trosnind sub tălpile inimii tale nedestăinuite.
s-a ajuns departe, singurul tău corp te-a înconjurat.

*

ce îmi rămâne de văzut
e crăpătura strâmtă dintre pereți;
desprinderea sacadată a varului,
bucățelele de ciment rupte în adeziv
care ascund o altă întindere terestră –
precum cearșaful mulat sub pătură.
acolo corpul mi-e poluat
ca să fie mai aproape de al tău.
dar zgomotul cărnii tale îndurerate
nu străbate nicio altă suprafață.

numai pielea scorojită ne ajunge,
aplecându-ne unul peste celălalt.
pare simplu să ne menținem inhibați
odată ce terasele se golesc.
ne dorim ca ceilalți să rămână
cu impresia că totul a fost naturalețe.
tu nu permiți ca durerea să aibă cuvântul,
deși în tine înflorește retrasă o frânghie.
eu dacă aș ține minte tot ce vreau să spun,
dedesubtul oamenilor n-ar mai fi al nostru,
ar fi doar al meu. și nu pentru că ai alege să pleci.

de azi cerul funcționează pe rulmenți;
copiii trag de zmeu potrivind direcția norilor.
norii contează în fața noastră.
cu cât se îndepărtează, cu atât e mai puțină vorbă,
până când distanța ne separă de la sine.
atunci, vă spun tuturor, frecați-vă palmele,
lumea se apropie de crustă.
în crustă mă pregătesc eu, specialist în răsucirea nervilor.
am adus nervii între patru pereți, iubito.
am izolat nervii, iubito, pe toți i-am izolat.
am dus, iubito, nervii mai departe,
i-am blocat în scoarța terestră.
asta pentru ca de sus viața să se vadă frumoasă
așa e, viața să se vadă frumoasă,
exact cum spuneai tu, nebun, Baudelaire.

anotimpuri

orice moment se apropie. acesta e al meu:
vei redeschide ușa unei singure camere –
din jumătate în jumătate de zi, balamalele vor pocni.
așa cum începe un om să adoarmă, uite, așa pricep eu lucruri:
inimă, ai fost mereu napalm – de la tine vine condensul.
dar n-am să recunosc, n-am să revin vreodată neconsolat la tine –
până și țânțarul care-ți intră-n casă o face pentru a fi dezmierdat.
diferit e ajutorul și cum se închide acesta în noi:
hanoracul uitat în cameră, atârnând negru de clanță,
pregătit să alunece în pacea lui când se apasă limba de metal.
mă ocup de asta: îl adun dintre smocurile de păr depuse pe parchet,
am grijă de el ca un înger în primele zile de muncă.
asta nu înseamnă nimic din cele ce pot apărea:
s-a întâmplat să fulguie și soarele să nu fi părăsit cerul,
s-a întâmplat ca Baudelaire să fi murit în ultima dimineață de vară.
nimeni n-a mai judecat atunci culoarea specifică de anotimp,
anumite flori și-au păstrat răutatea și asta doar în aparență –
pentru toți oamenii care m-au făcut să tremur, mișunând în jurul meu.
în rest mă gândesc la blânda ta dezmierdare înainte să înflorească vegetația.
dar n-am să recunosc, doar am să spun tremurând: nu e nimic aici,
puteți pleca, nimic nu e de văzut: fiecare alege cât de lent
își ciugulește firimiturile rămase, fiecare-n imaginea lui cotidiană.
acela care nu iubește vede cum dimineața gândacii se ascund.
și dacă te ridici să stai drept, lovești cerul cu propriul cap.
lumea se prăbușește deasupra ta și tu mângâi pereții reci cu mâna.
așa e uneori, draga mea: creierul se desface – dar tu să nu te bagi –
crede că numai liniștea preferă să atingă pleoapele.
știi bine asta când mă vizitezi – atunci ele îți curg pe obraji
ca doi melci care au fost atinși în sfârșit de ploaie.
ce rămâne după ei? ce se întâmplă când tu vei pleca?
ploaia se va opri, inima va fi napalm.

*

zidul ascunde în umbră silueta unei fețe.
fețele îndurerate se clatină în umbră ca dinții după alcool.
doar inima se freacă de zid ca o cărămidă
prăfuindu-și din culoare, altfel nicio față nu caută nimic.

dar înaintea feței mele se clatină o față îndurerată.
am reușit să mă sprijin pe durere, îi spuneam
și cuvintele mi se strâmbau ca lemnele pocnite-n foc.
fața ta se clatină tocmai că te sprijini pe durere, îi spuneam,
picioarele suspendate și-au împins
deja scaunul de sub ele pentru stabilitate.

există o direcție anumită – la capătul ei
o singură față stă intactă și nu așteaptă nimic.
toți ceilalți ar crede că așteaptă să fie găsită.
toți ceilalți o văd ca o palmă sechestrată în folosul lanternei.

dar fața se întinde pe zid ca să-l lumineze,
să-l văruiască alb ca cearșaful virgin.
asta pentru puțin timp. căci inimile, pierzându-și privirea,
încep să se frece între ele, lăsând în urmă praf.
praf depus pe zid ca la carii, de unde lumina dispare.
atât de mult praf încât e nevoie doar de piele
ca pereții să fie definitiv acoperiți.

cine suflă pe cărămizile care alcătuiesc zidul
suflă pe fețele care n-au mai așteptat nimic
suflă rămășițele din urma stabilității.

DE ACELAȘI AUTOR
citește și
RUBRICI: