Matei Bălan a emigrat în Norvegia în urmă cu cinci ani în speranța că experiența emigrării îl va ajuta să scrie un roman sau mai multe. Între timp a învățat cum să pescuiască, cum să tundă câini, cum să dărâme pereți, cum să se ferească de elani în pădure și cum să culeagă ciuperci. Momentan lucrează ca asistent de cercetare la Kristiania University College in Oslo și își pregătește teza de doctorat.

Bătrânul şi băiatul

Cu bocancii l-au lovit în coaste, iar unii dintre ei i-au tras picioare în șolduri, picioare și brațe. Oriunde apucau să-i dea. Unul dintre băieții mai mari și mai bine făcuţi s-a pus să-i dea și la față și a încercat mai întâi cu bocancul și, când nu a reușit să-l prindă, a încercat să-l lovească cu pumnul, dar băiatul l-a mușcat de degete și l-a făcut pe posesorul lor să se dea înapoi, țipând. Băiatul a mai ripostat lovindu-i înapoi cu pumnii și zgâriindu-i, așa la pământ cum era, iar într-un final au renunțat și l-au lăsat acolo, cu durerea lui, pulsându-i fulgerătoare prin părțile rupte și învinețite ale corpului.

Nu au reușit să îi dea la față, de asta era sigur. Mai târziu, când va fi prea umflat și va fremăta de durere când va încerca să se miște, se va mândri cu asta. 

Nu au reușit să îi dea la față.

Restul durea.

Era încă întins pe jos, cu spatele lipit de noroiul umed și cu părul încâlcit în el, când bătrânul l-a găsit, măsurându-l de sus până jos și gândindu-se, cel mai probabil, la ce ar trebui să spună. Bătrânul știa că băieții de vârsta lui erau fie excesiv de mândri, fie cum e şi firesc, fragili. Încerca să-și dea seama care ar trebui să fie acesta. Când a dat de răspunsul mai mult sau mai puțin corect, i-a vorbit băiatului.

„Te-au prins bine.ˮ

Băiatul s-a uitat înapoi la bătrân și a deschis gura pentru a răspunde, dar ce i-a ieșit a fost un oftat de durere uscată ieşită dintre coastele lovite.

„Poți să te ridici în picioare?ˮ

„Nu știu dacă vreauˮ, a reușit băiatul să spună în cele din urmă, legănându-și stomacul cu brațele la fel de lovite.

Totul se simțea ca și cum ar fi fost atins de soare. Durere fierbinte, arzătoare. O mare de durere. Toată.

„Cred că o să rămân aici pentru totdeauna”, a adăugat băiatul, cu o urmă de umor pe care o învățase de la fratele său mai mare, alcoolic, dar iubitor.

„Cunosc o mulțime de oameni care trăiesc întinși pe spate. Niciunul dintre ei nu e fericit.ˮ a spus bătrânul.

„Nu pare a fi ideal.ˮ

Bătrânul a schițat un zâmbet slab. Estimarea lui fusese corectă. Un băiat mândru. În mod excesiv. Și dur. Mai dur decât orice ai putea bate și lăsa într-un șanț.

„Ridică-te!ˮ, s-a găsit bătrânul să dea ordine.

„Aleargă la un maraton, bătrâne.ˮ A dat puștiul replica, iar bătrânul a chicotit. 

„Câți ani ai, puștiule?ˮ

„Suficient de bătrân ca să fiu bătut până la moarteˮ.

„Asta nu e moarte, crede-măˮ.

„Atunci e o viață de rahat.ˮ A spus băiatul și bătrânul a chicotit din nou și de data asta aproape că s-a transformat într-un râs pe bune.

„Hai că te ajut eu.ˮ A spus bătrânul și s-a aplecat asupra băiatului, cu o elasticitate neobișnuită pentru un om atât de bătrân, aşa i s-a părut băiatului, și l-a ajutat să se ridice în picioare.

„Poți să te ții pe picioare?ˮ

„Ăsta e mare lucru din partea ta!ˮ, a răspuns băiatul iar, de data aceasta cu mai multă forță.

„Gura aia a ta te-a băgat în asta?ˮ.

„Îți dai seama că da.ˮ

Cu brațul pe care nu-l folosea ca să-l ajute pe băiat să se ridice în picioare, bătrânul a scos un baston de lemn îndoit la un capăt și învelit în alamă lucioasă la celălalt. Băiatului i se părea că bastonul a apărut ca din senin.

„Poftim.ˮ a spus bătrânul. „Folosește-lˮ și i-a înmânat bastonul.

Era un puști mândru și chiar mai dur decât era mândru, dar nu atât de mândru încât să nu fie în stare să recunoască faptul că acum avea nevoie de ajutor pentru a se mișca. L-au bătut bine. Poate cel mai bine din câte au făcut-o vreodată.

„Pot să-l folosesc ca să le despic capetele când îi găsesc?ˮ, a întrebat băiatul, aplecându-se ușor în baston, cu mâna strânsă în jurul capătului îndoit, simțindu-și fiecare os și mușchi lovit strigându-i să se oprească.

„Ți-aș recomanda ceva mai greu pentru astaˮ.

Băiatul a zâmbit și a schiţat un râs de scurtă durată, apoi a gâfâit din nou din cauza durerii.

„Nu mă face să râd, dinozaurule.ˮ

Se aflau pe drumul care delimita marginea marii păduri seculare de pini nordici și acum se îndepărtau, lăsând în spate copacii care acopereau cu umbră pământul de sub ei pe tot parcursul anului. Se îndreptau spre oraș, încet, băiatul oprindu-se din când în când să privească la nimic anume, ca un animal rănit.

După o vreme, când erau deja departe pe drum și intrau în micul petic de pădure de ulm și frasin, care se formase în jurul vechilor iazuri de la marginea orașului și când pinii nu se mai vedeau în spatele lor, cei doi au început din nou să vorbească și când băiatul s-a săturat să asculte, a vrut linişte. Era mai irascibil acum, pe muchie de cuțit de la atâta durere.

După o altă porțiune de drum, băiatul a cerut să se așeze. 

„Simt că morˮ, a spus el.

„Să fie aşaˮ. A spus bătrânul ,,ca să-mi pot lua bastonul înapoiˮ.

„Du-te dracului, moșuleˮ. I-a spus acum băiatul, râzând, chiar dacă îl durea s-o facă.

Zărind o buturugă sub copaci și tufișuri, departe de drum, bătrânul l-a ajutat să meargă acolo. Apoi l-a ajutat să se așeze.

Băiatul a văzut acum cât de bătrân era bătrânul. Avea riduri adânci, ca niște tăieturi, care îi străbăteau toată fața. Arăta ca pământul uscat și crăpat al deșertului în plină vară. Arăta bătrân și băiatul avea senzația că era chiar mai bătrân decât părea. Și arăta ca unul dintre acei oameni care fuseseră la război, dar el știa că toți acei oameni erau morți de mult. Erau la fel de bătrâni când tatăl său era copil. Dar băiatul mai știa și ce luptă poate fi în general viața, aproape ca un război. Exact ca un război. Își închipuia că majoritatea bătrânilor ar arăta ca și cum ar fi fost la război. Dacă a fost război de război, sau război cu lumea, sau război cu ei înșiși, era treaba lor să știe. El știa în ce război luptase tatăl său înainte de a muri, până în ultima clipă. Și știa ce război ducea fratele său acum și mai tot timpul. Iar până acum avea o idee destul de clară care era războiul lui.

„Unde locuieşti?ˮ, a întrebat bătrânul.

„Nu departe de aici.ˮ

„Te duc eu acolo, nu-ți face griji.ˮ

„Nu am nevoie să mă duci.ˮ

„Te duc oricum.ˮ

„Cum zici.ˮ

„Mama ta e acasă?ˮ

„Nu. Nu sunt femei la mine în familie.ˮ

„Atunci tatăl tău.ˮ

„Va trebui să mă ajuți până la cimitir pentru asta. Fratele meu ar trebui să fie acasă, cred.ˮ

„Fratele atunci.ˮ

„E beat și doarme acum, cu siguranță.ˮ

„Îl trezim.ˮ

Bătrânul a făcut o pauză și s-a gândit puțin.

„Vrei să mergi în alt loc?ˮ

„Depindeˮ a spus băiatul, „mai există și alte lumi în afară de asta?ˮ

„Nu știu ce să zic despre asta.ˮ

„Atunci va trebui să mă duc acasă.ˮ

Bătrânul şi-ar fi dorit să-i poată spune băiatului că nu este obligat și că nu trebuie să facă nimic din ceea ce nu vrea. Dar își dădea seama că băiatul ăsta își auzise partea lui de prostii de la adulți și că ar fi râs de el sau l-ar fi crezut nebun sau amândouă.

„Hai. Te duc eu acasă.ˮ A spus bătrânul, ajutându-l pe băiat să se ridice, iar acum simțea și el durere înăuntrul lui, durere care venea din locul în care i se afla inima. A dat la o parte sentimentalismul și l-a ajutat din nou pe băiat să se ridice.

„Poate ar trebui să te duc la spital.ˮ

„O să te bag în el dacă mă duci acoloˮ.

„În regulă, puștiule. Atunci te duc acasă.ˮ