Revista Tomis

Milieul

Când am deschis ochii, nu mi-am dat seama unde mă aflam. Îmi vâjâia capul, eram transpirată și nu reușeam să recunosc nimic din jur. Mirosea puternic a mucegai și de undeva, nu prea departe, venea un sforăit ușurel. Era beznă în cameră; am încercat să fixez cu privirea un obiect, pe oricare, orice ar fi prins contur. Am pipăit așternutul și am dat de telefon, m-am uitat la ceas – futu-i pe mă-sa – iar mă trezisem la trei noaptea. Am apăsat pe lanternă și lumina puternică a sfârtecat întunericul. Am recunoscut lampa din copilărie. M-am întrebat cum naiba a rezistat globul ăla mare de sticlă și nu s-a făcut țăndări până acum, cu toate mutările mamei. Am închis mobilul și m-am cufundat iar în liniște. Nu mai fusesem acasă de patru ani. Cuvântul își pierduse sensul, sau dimpotrivă, se modificase, își schimbase forma. „Acasă” era acum un cefalopod cu tentacule întinse prin cele două orașe care-mi guvernau lumea, București și Yokohama. Treptat, pupilele mi s-au dilatat și am început să disting lucrurile din cameră. Mobila nu arunca suficientă umbră, de adormit îmi era clar că nu mai pot adormi, așa că m-am ridicat în capul oaselor și am închis ușa. Mama, din sufragerie, a simțit mișcarea, s-a întors pe-o parte și s-a oprit din sforăit. Am aprins veioza de lângă mine. Noptiera și patul erau noi, restul lucrurilor se păstraseră de când eram eu mică. Lângă abajur am văzut două cărți de Márquez, nu-mi aminteam ca mama să-i fi fost fan, pe una dintre ele n-o citisem (Incredibila și trista poveste a candidei Eréndira și a bunicii sale fără suflet); în partea stângă era dulapul de haine, biblioteca cu mica vitrină în care se vedeau o cutie cu bijuterii, statueta unei gheișe, un încărcător de telefon, o priză universală și niște medicamente. În partea dreaptă a camerei era o oglindă generoasă, decorată c-un șirag de mărgele, și televizorul. Pereții erau acoperiți cu tablouri, majoritatea pictate de mama. Îmi lăsase la îndemână telecomanda, pe perna de lângă mine. Mi-am făcut de lucru cu Netflix până s-a trezit. 

– Cred că maică-ta a fost un fel de piți la vremea ei, m-am trezit spunându-i la cafea în dimineața aia. Deși era august, era răcoare în curte. Purtam un hanorac, stăteam cu un picior sub mine și trăgeam însetată dintr-o țigară, urmărind acele meduze de fum ce parcă se hrăneau cu razele soarelui, încolăcindu-se pe fasciculele de lumină. 

– Cum poți să spui așa ceva, Sabina?

– Păi, nu știu, totul pare prea studiat în poze. Privirea, ținuta, lipsa zâmbetului.

– Mama s-a născut să fie o doamnă! Tu îți dai seama că dintr-o familie săracă, c-un tată lustragiu, ea a reușit să iasă, să se ridice, să devină cineva?! 

N-o cunoscusem pe maică-sa și nu-mi venea să-i zic bunică. Murise cu mult timp înainte să vin eu pe lume. Mama o pusese toată viața pe un piedestal, iar eu aveam o boală pe ea de mă sufocam. O făcuse pe mama la 17 ani și o abandonase prin grădinițe săptămânale, de unde o luau bunicii în week-end-uri. O dată la două săptămâni venea să o viziteze, întotdeauna duminica după-amiază. Ca apoi, mai târziu, când avea doar zece ani, să o trimită la internat, în timp ce bunică-mea avea grijă să nu-i lipsească ei înseși Chanel-ul și pantoful cu toc. Mama crescuse practic singură și, de fapt, rămăsese un copil în trupul mâncat de bătrânețe. Am privit cum chipul i s-a întunecat de tristețe. Mai bine tăceam, cine m-o fi pus să vorbesc? Uneori nu-mi venea să cred ce gafe eram în stare să fac. Am încercat s-o dreg, schimbând subiectul.

– Auzi, mi-ai văzut cerceii ăia de ieri? Nu mai știu unde i-am pus.

– Ia vezi acolo lângă televizor, nu sunt? Vrei să îi caut eu?

Eram acasă la ea de doar câteva zile și mă transformasem fix în fiică-mea, care nu-și găsește niciodată nimic. M-a pufnit și râsul gândindu-mă cum mă alintam, la aproape 40 de ani ai mei. I-am găsit lângă singurul milieu din casă. Era, poate, unul din obiectele la care mama n-ar fi renunțat niciodată, alături de pozele maică-sii din sufragerie. Broderia era delicată, lucrată cu atenție, chiar dacă firele erau roase pe alocuri și îngălbenite de vreme. Supraviețuise și ăsta atâtor sticle vărsate și pahare sparte; până și tata, cât a trăit, știa să nu-și lase băutura pe masa unde milieul era pus ca ornament. Îmi amintesc odată, când mi-a scăpat sticla de cola din mână, cum am zburat cu el la baie, l-am spălat și l-am uscat cu fierul de călcat. Milieul știa chiar mai multe decât mine. Era toată istoria familiei impregnată într-o bucată de dantelă.

– I-am găsit!, m-am întors victorioasă în curte.

– Ce bine! Unde erau?

– Lângă televizor, pe milieu. Ai avut dreptate!

A zâmbit, cumva mândră. Își recâștigase rolul de mamă și avea grijă să nu-mi lipsească nimic. Nu mă lăsa să mișc niciun pai, nici măcar farfuriile de pe masă nu apucam să le strâng. Lasă, că ai muncit destul, ai venit aici în vacanță, să n-aud că speli vasele că ne supărăm. 

Ca pe o adolescentă, mă aștepta să mă întorc și nu adormea până când nu mă vedea la ea în curte, indiferent că era nouă seara sau două noaptea. Venea zâmbind la poartă în cămășuța ei de noapte. Ne așezam afară la o țigară, îmi aducea o bere rece-rece din frigider și mă punea să-i spun ce am făcut, cu cine m-am văzut, ce am mâncat, ce am mai povestit. Când mergeam la cumpărături, se uita pe unde merg și mă atenționa dacă vedea o groapă în fața mea: ai grijă pe unde calci! Avea o grijă excesivă, adunată în ea de atâta vreme, care trebuia folosită în doar câteva săptămâni – nu conta ce vârstă am și nici că am crescut și eu un copil. Trăia o minune, dăduse timpul înapoi, își avea puiul din nou acasă. 

Mi-a spus atunci de celălalt milieu, geamăn cu cel din dormitor. Nu-l mai găsea de ani de zile.

– Nu știu unde a dispărut. Poate l-a furat cineva! 

– Hai, mamă, cine să fure un milieu vechi?

– Știu și eu…

Le croșetase bunică-mea pe amândouă, în tinerețea ei, ceea ce le făcea cu totul deosebite în ochii maică-mii. Erau făcute cu bun-gust, cu model elegant, broderia avea ceva franțuzesc în ea. Nu ca toate milieurile pe care le avea vecina Leța prin casă, Sabina. „Peste care își etala colecția de bibelouri”, aș fi adăugat eu. 

Îmi era greu să-mi imaginez că femeia extrem de frumoasă din poze ar fi pierdut vremea să croșeteze. N-o puteam asocia cu niciun milieu, acest obiect detestat de toată generația mea și chiar de mama. Mi-o imaginam, însă, picior peste picior, cu părul perfect coafat, cu unghiile roșii, mereu dezamăgită că fiică-sa nu îi putea ajunge la nas. Ce-am vrut eu să fac din tine și ce-ai ajuns!, i-a spus mamei când a auzit că refuzase să fie prim-solistă la opera din Cluj și se-ntorsese în București, acceptând să fie doar o balerină. Dar ce nu știuse bunica atunci (și probabil că n-a aflat niciodată), este că mama revenise în capitală pentru ei, pentru părinți, pentru căminul care îi lipsise dintotdeauna. Doar ca să asiste apoi la divorțul lor și la mutarea definitivă a bunică-mii: din Obor, în apartamentul unui inginer, undeva pe doamna Ghica. 

Am lăsat Bucureștiul ruptă-n două. Îmi era ciudă că trebuie să mă întorc la celălalt acasă, în Yokohama, unde mă așteptau responsabilitățile de angajat și de mamă. Mi-a luat săptămâni să ies din starea de amorțeală în care căzusem. Simțeam că mă mișc într-un imens cazan cu smoală topită. Mă plimbam dintr-o parte în alta a micului nostru apartament, cu țigara într-o mână și paharul de vin în cealaltă, și nu reușeam să-mi găsesc locul. Însă reacomodarea s-a întâmplat brusc, așa cum îți fuge un preș de sub picioare, fără să am timp să respir ca lumea. Copila s-a întors de la tatăl ei, acolo unde își petrecuse vacanța de vară, iar eu a trebuit să revin la muncă.

Într-o seară eram în sufragerie, imediat după ce terminaserăm cina. Geamurile erau deschise, în sfârșit scăpaserăm de canicula înăbușitoare și mai adia vântul. Eu puneam vasele spălate la locul lor, fiică-mea stătea cu ochii lipiți de telefon. 

– Mami, uite ce am găsit la tata acasă! Poze cu mine, de când eram mică! 

Mi-a arătat ecranul telefonului. Eram eu, îmbrăcată într-un sacou demodat și o bluză albă, cu părul lipit de cap. Taică-su era și el la costum, foarte tânăr, iar fosta mea soacră stătea între noi. Eu îmi țineam fetița în brațe, o mogâldeață căreia de-abia i se vedea fața. Stăteam toți lângă un templu și se putea citi pe chipul meu cât de mândră eram, cu bebelușul la piept. 

– Vaaai, uitasem de poza asta! Mai ai? 

– Da, uite aici! 

Făcuse poze la poze, la cele din albumele pe care le lăsasem în casa Yamamoto când hotărâsem să divorțez și să plec. De la nuntă, de prin oraș, de prin parcuri. Una din imagini mi-a atras atenția; i-am luat telefonul și am mărit poza. Îmi aminteam foarte bine momentul. Era ziua mea, copila purta un body roz și era micuță, de doar două săptămâni. Eu, lăuză, cu obrajii rotunjiți, cu cearcăne și c-o privire fericită de-o naivitate rară: credeam că-l prinsesem pe Dumnezeu de picior. În spatele meu se vedea biblioteca în care reușisem să adun mai multe volume românești și, pe un raft mai sus, se zărea ceva deschis la culoare, ca o dungă de fildeș. Nu mi-a venit să cred.

– Wow!

– Ce e asta, mami? 

– Un milieu. 

– Un ce?!

– Ei, e-un obiect vechi, a fost al străbunicii tale. Știi, ca o bucată de dantelă, dar făcută manual.

– Cum adică, „manual”? Ea l-a făcut?

– Da, așa cum tu ai sculptat tocătorul de lemn la școală, mai ții minte? Doar că ea nu l-a făcut cu o daltă, a folosit o altă unealtă, care se numea „croșetă”. 

– Ea a murit?

– Da, a murit demult. 

Și-a recuperat telefonul din mâna mea și s-a aruncat dramatic pe canapea, de parcă nici n-auzise ce vorbiserăm. Am terminat de strâns în bucătărie și m-am așezat lângă ea. S-a înghesuit în mine ca un copil mic și-a zis:

– Ce bine e acasă… mami? 

– Da?

– Auzi… cum era bunica ta?

Mai multe texte
Citește și