Revista Tomis

revistă de cultură

Radu Paraschivescu

Facebook
Twitter
WhatsApp

Fetița mea dragă,

„Viaţa e de multe ori un dans al prepoziţiilor. Există oameni care se feresc de ceva, după cum alţii se îndreaptă spre ceva.” Ţii minte? Sigur că ţii. Ce scriitoare e aia care uită replicile propriilor ei personaje?  (Deşi, dacă stau să mă gândesc, am întâlnit şi aşa ceva. Îmi vin în minte două nume, dar n-are rost să ţi le scriu aici.) Iar dacă tu probabil că-ţi aminteşti ce spusese… Raluca – parcă aşa o chema – în capitolul al doilea din roman, eu cu siguranţă mi-am tatuat pe creier şi în inimă dedicaţia pe care mi-ai scris-o atunci: „Pentru Filip, pentru amprenta lui suavă, pentru semnătura lui zeiască pe apogeul unei vieţi de muritoare. Un Atlantic de iubire, un Pacific de admiraţie. Sonia.” Sunt cuvinte pe care le recit şi trezit din somn. Şi chiar dacă au trecut nouă ani de când ai publicat Baladă pentru an bisect, crede-mă că mă duc şi acum la raft din când în când, scot cartea dintre celelalte şi-ţi citesc dedicaţia. Pe urmă mângâi cuvintele de pe pagina de titlu, le sărut şi duc cartea la piept. E un ritual caraghios, de acord, mai cu seamă când îl vezi la unul ca mine, care mâine-poimâine îşi dă rendez-vous cu bătrâneţea. Dar nu pot altfel. Nu pot şi pace.

Şi cadrilul ăsta al vârstelor noastre e întru câtva hazliu. Tu ai treizeci şi şapte de ani, iar eu îţi spun Queen Mum. Eu am cincizeci şi patru, iar tu mă alinţi ba giovannotto, ba young man, ba jeune homme, în funcţie de locul unde ne expediază viaţa. Odată, când rămăseseşi în pană de formule întineritoare, mi-ai spus că semăn cu rockerul jucat de Bill Nighy în nu ştiu ce film care se tot dă la televizor în preajma Crăciunului. Love Actually, parcă. Hm, l-am căutat şi eu pe cetăţean. Semăn şi nu prea. Par totuşi ceva mai robust decât el. Şi un strop mai înalt. Şi ceva mai puţin uscat, ca să nu spun că a fost o vreme când eram de-a dreptul dolofan.

Aş fi preferat să-mi spui că semăn cu Colin Firth. Sau măcar cu Hugh Grant. Mă rog, nu semăn cu nici unul, mais quand-même.

Altă dată, dacă mai ţii minte, mi-ai scornit o poreclă derivată dintr-un titlu de poveste: Tăuraşul Codrilor. Plecaserăm cu maşina din Bucureşti spre Izvorani, ca să vedem dacă nu cumva construise cineva ilegal vreo casă pe terenul pe care-l cumpărasem cândva la vreo patru sute de metri de Complexul Olimpic, împins de la spate de iubita mea de atunci. Opriserăm maşina la marginea drumului, pătrunseserăm într-o pădurice şi striviserăm o mulţime de frunze uscate sub picioare. Pe urmă am găsit peticul ăla îmbietor de iarbă, iar bărbătuşul din mine a avut un zvâcnet pofticios, cu gândul la o coridă a tăvălelii. Pe tine te-a apucat râsul – nu mai ştiu de ce, cred că din cauza mutrei mele lacom-caraghioase – şi… n-am mai făcut nimic. Dar porecla a rămas. Şi chiar ai mai folosit-o de câteva ori, când ţi se părea că mă înfierbânt prea tare.

Dacă te întrebi de unde îţi scriu, îţi răspund cu un surâs înmuiat în soare şi lumină: din Sorrento. Din locul unde ne-am regăsit, sub acel sigiliu al neprevăzutului care ne marchează vieţile, indiferent dacă vrem sau nu s-o acceptăm. Au trecut şase ani şi aproape că nu-mi vine să cred că povestea noastră şi-a păstrat prospeţimea. Că suntem aceiaşi sau aproape aceiaşi de atunci. Că deşi s-au întâmplat multe, nu ne-am schimbat decât foarte puţin. Şi că vocile noastre cântă la fel de bine şansoneta, rockul şi bluesul. Siamo la piu bella coppia del mondo, cum susurau pe vremuri Celentano şi Claudia Mori. Şi chiar suntem. O cred astăzi la fel de mult cum am început s-o cred în urmă cu şase ani, când ne-am regăsit faţă în faţă. Şi când a început de fapt totul.

Mai ţii minte? Editorul tău italian te invitase la lansarea Baladei pentru an bisect, care apărea în Italia la trei ani după ce făcuse vânzări grozave la noi. Nu ştiam nimic nici despre Il Vesuvio, editura unde erai tradusă, nici despre Carmelo Paoletti, editorul tău. Pe tine te cunoşteam, desigur, dar fără să te fi citit din scoarţă-n scoarţă. Te avusesem invitată cu ceva timp în urmă într-o emisiune şi îmi amintesc că pe urmă primisem multe telefoane de apreciere pentru ideea de-a te fi chemat în platou. Mai târziu ţi-am şi spus ce impresie bună făcuseşi publicului meu. Te-a flatat, dar, spre mirarea mea, nu din cale-afară. Încă nu aflasem că te deprinseseşi deja cu faima şi că una dintre formulele care ajunseseră să te exaspereze era „Invitata mea este prozatoarea Sonia Ispravnic, care nu mai are nevoie de nici o prezentare”. 

Întâmplarea, mereu întâmplarea. Ea şi numai ea mi te-a scos din nou în cale, la atâta timp după emisiunea la care te invitasem. (Între timp, plecasem de la postul TV unde ne cunoscuserăm şi mă mutasem la altul, care mi se părea mai spălat. Şi care în cele din urmă se dovedise a fi la fel de toxic şi de aservit.) Tot în urma unei întâmplări – de fapt, un pariu caraghios privind un meci de fotbal – am decis să merg cu un grup de foşti colegi de facultate pe Costiera Amalfitana şi, timp de zece zile, să iau la rând, împreună cu ei, câte oraşe puteam: Sorrento şi Positano, Amalfi şi Ravello şi tot aşa, până la Salerno. Tot întâmplarea m-a rupt de colegii tentaţi de o rundă de shopping pe străduţele sorrentine invadate de turişti englezi. Şi tot întâmplarea m-a adus în Piazza Angelina Lauro, unde am trecut pe lângă Libreria Tasso şi am văzut un afiş mic, cu figura ta surprinzător de serioasă (tu, care eşti atât de solară şi de zâmbitoare) şi cu două rânduri care anunţau lansarea şi vorbitorii. Mă aşteptam la aşa ceva? Nici vorbă. M-am abătut de la traseul iniţial? De bună seamă. Am intrat în Libreria Tasso, am nimerit repede spaţiul de lansare şi m-am instalat pe un scaun la capăt de rând. Aşa fac şi în Bucureşti când iau parte la lansări, ca să pot pleca fără să deranjez când constat că se bat câmpii. Aici însă nu era vorba de plictiseala provocată de logoree, mai ales că înţeleg destul de puţină italiană. Pur şi simplu voiam să te abordez mai repede după lansare, eventual înaintea sesiunii de autografe, şi să văd dacă-ţi aminteşti de mine.

Cu aceeaşi ocazie, ai aflat pe pielea ta, iubito, de obiceiul meu de-a pune întrebări nepotrivite în momente aşijderea. Pesemne că reflexul iscodirii din studioul TV mi s-a transferat în viaţa din afara televiziunii. Altă explicaţie nu găsesc, dacă n-o lucra cumva înăuntrul meu o tentaţie a bufonadei pe care îmi vine greu s-o jugulez. Cert este că după ce aţi vorbit – la început, un bărbos cu ochelari şi cu sacoul pudrat de mătreaţă (se vedea chiar şi de unde stăteam), pe urmă tu – , am profitat de invitaţia unui cetăţean care cred că era reprezentantul editurii şi, văzând că nu se încumetă nimeni să pună prima întrebare (ah, acest obicei universal al sfielii tăcute şi al privirilor coborâte spre bombeuri), mi-am luat inima în dinţi şi am deschis gura.

– Despre care ediţie a Olimpiadei este vorba?

O domnişoară cu înfăţişare de şoarece subnutrit mi-a tradus curiozitatea în italiană şi a produs un murmur stupefiat. Între timp, tu îţi scoseseşi deja ochelarii şi te uitai spre mine, încercând parcă să-ţi dai seama ce putea să caute acolo un compatriot, cu atât mai mult unul cu apetit pentru stupizenii. Pe urmă mi-ai răspuns şi m-ai pus la punct.

– Se numesc Jocuri Olimpice, stimate domn. Olimpiadele erau pe vremuri intervalele dintre ediţiile Jocurilor. Olimpiadele de azi sunt la fizică, la matematică, la engleză. Cele sportive sunt Jocuri.

Am încasat corecţia fără să clipesc şi, după cum ţi-am spus mai târziu, am simţit ceva nedefinit şi nedefinibil îndreptându-se spre mine din locul de unde te găseai. Ceva care m-a surprins ca… nu ştiu, ca o ploaie de vară în câmp deschis.

– Nu înţeleg totuşi unde bateţi cu întrebarea asta, ai adăugat, punându-ţi ochelarii la loc pe nas.

– Olim… Jocurile Olimpice se ţin în an bisecţi, am explicat, în ideea că, dacă tot ai spus o tâmpenie, de ce să nu insişti? Şi să nu te faci de râs definitiv?

N-ai zâmbit, nu te-ai încruntat, nu te-ai foit în scaun. Ai preferat să te uiţi la mine cu o uşoară ridicare a sprâncenelor, ca şi cum ţi-ai fi dat seama că nu eram o figură cu totul străină. Bărbosul cu sacoul nins s-a aplecat spre şoarecele subnutrit, care i-a tradus minidialogul nostru la ureche. M-a fixat cu o privire duşmănoasă, iar o lentilă i-a lucit ameninţător în direcţia mea. I-am făcut un semn discret cu mâna, ca să-l asigur că nu voiam să stric petrecerea, ci pur şi simplu îmi manifestasem – cu stângăcie, din păcate – bucuria de-a asista la lansarea în străinătate a unei scriitoare pe care, iată, apucasem s-o întâlnesc în ţară şi s-o descos la emisiunea pe care o realizam. Tragem la titlu. Dacă-ţi aminteşti, aşa se numea emisiunea, fiindcă voisem să combin, în însuşi echivocul denumirii, două dintre plăcerile mele nevindecabile: fotbalul şi literatura. Coordonatorul de programe, redactorul-şef şi directorul de producţie au înghiţit titlul cu sughiţuri, dar n-au avut ce face, fiindcă audienţa era neaşteptat de mare, mai ales pentru o emisiune de genul ăsta. 

– Vi se pare că romanul meu ar putea să aibă vreo legătură cu Jocurile Olimpice? m-ai întrebat. E limpede că nu l-aţi citit.

– Am făcut o glumă proastă, iertare. Şi aveţi dreptate, nu l-am citit. Dar o s-o fac, vă promit în faţa acestor martori care habar n-au despre ce vorbim. Dacă nu le traduce domnişoara.

Minţeam. Citisem Baladă pentru an bisect şi ţin minte că-mi plăcuse. Însă nu-mi mai aminteam despre ce era şi n-aş fi putut s-o povestesc.

M-am ridicat de pe scaun, dar n-am apucat să mă apropii de tine, cum îmi propusesem, fiindcă te-ai apropiat tu. Lăsaseşi protocolul pe spătarul scaunului unde stătuseşi şi te hotărâseşi pentru o tutuire vag incitantă.

– Mi s-a părut mie că tu erai. Domnul de la televizor. Vedetul. Cât a trecut? Câţiva ani, nu?

– Şase, ţi-am răspuns cu o uşoară gâtuire a glasului.

– Şase. Multicel. Chiar mult. Ştii ce? Dacă n-ai ceva mai bun de făcut, te las să mă inviţi la un pahar. 

– Păi… sigur, cum să nu. 

– Dă-mi o jumătate de oră pentru firitiseli cu gazdele, eventual pentru două-trei autografe. 

– Atunci mă aşez la loc.

– Dacă vrei. O altă idee ar fi să te duci şi să ocupi o masă la Insolito. Am aflat c-ar fi un local interesant. Numai că nu se fac rezervări, iar seara e înghesuială. Prinzi masă liberă doar dacă ai noroc. Ia zi, eşti norocos de felul tău?

Am vrut să încuviinţez, iar pe urmă, dimpotrivă, să clatin din cap, aşa că a ieşit o mişcare pe diagonală. Ai râs. Te-am imitat, încălzit întru câtva de schimbarea ta de ton.

– Aş fi zis că nu, până…, am început şi m-am oprit, cu un început de stânjeneală. Mda, cred că sunt. 

– Oricum, e bine să nu riscăm. Du-te la Insolito şi vin şi eu cât pot de repede.

Abia după ce am ieşit şi am întrebat în stânga şi-n dreapta despre Insolito (ştii că nu mă descurc cu Google maps şi alte asemenea orori) am găsit două secunde de vorbit cu mine însumi şi de fixat o informaţie vitală: nu mai văzusem în viaţa mea o femeie atât de frumoasă. Atât de stilată. Şi atât de sigură pe sine. De atunci încoace, ţi-am spus-o de multe ori: eşti de-a dreptul nepământeană, scumpa mea. E bine că n-ai trăit pe vremea Afroditei, ţi-ar fi pus pielea pe băţ. Şi te-ar fi chinuit vârtos înainte să te răpună. Ştii mai bine decât mine că majoritatea zeilor şi zeiţelor sunt nişte scârbe ordinare.

Mi s-a părut că aud gâturile bărbaţilor trosnind când au întors capul în clipa intrării tale la Insolito. Mi s-a mai părut că tratezi cu un soi de angelică bunăvoinţă lăcomia din privirile lor şi că, într-un fel oarecum pervers, îţi place să fii sorbită de atâtea perechi de ochi masculini. În fond, de ce nu? Cărei femei nu i-ar plăcea să se scalde în admiraţia cât mai multor bărbaţi? La fel, cărui bărbat nu-i place să fie însoţit de priviri de femeie? Să nu ne fandosim şi că nu fim ipocriţi. Bineînţeles că ne place. Unde mai pui că ne creşte stima de sine. 

           Fragment din romanul Brăţară pe glezna ta

DE ACELAȘI AUTOR
citește și
RUBRICI: