Muzicuța

Am avut mereu noroc. Lucrurile s-au așezat mereu, de la sine, într-un fel care m-a avantajat. Și adevărul este că norocul mi-a favorizat mereu impostura. Fiindcă e ușor să fii cine vrei să fii, atunci când ai tot ce îți trebuie. 

Prima oară când am înțeles cum funcționează norocul s-a întâmplat prin clasa a V-a. Văzusem la librăria de lângă școală o muzicuță chinezească. Era argintie și avea o cutie verde pe care erau scrise în relief, cu auriu, câteva litere chinezești și cuvântul „Harmonica”, cu caractere latine. M-am rugat în zadar de mama să-mi dea bani să mi-o cumpăr. Costa 75 de lei. O avere. Eu primeam trei lei pe zi, suficienți să îmi cumpăr o Corăbioară, adică un soi de biscuit cu gust de pișcot de șampanie. Mult mai rar primeam de la mama o monedă de 5 lei, de-aia mare, de aluminiu, cu care puteam să-mi cumpăr o prăjitură Marga, adică un fursec gigantic. 75 de lei erau însă bani mulți, așa că nu mi-a rămas decât să plâng de oftică, singur, în cameră. Problema mea nu era că nu aveam muzicuța, ci că mă lăudasem deja că o am. Mințisem, așa, într-o doară, iar lucrurile o luaseră razna. 

Se întâmplase într-o sâmbătă, după ore. Un băiat începuse o discuție despre acordeonul bunicului său, Grauru a zis că un văr de-ai lui cântă în formația lui Nelu Bosoi, iar eu, ca să mă bag în vorbă, m-am lăudat într-o doară că am muzicuță.

– Să mori tu că ai muzicuță, a făcut deodată Parfum, un coleg care nu prea vorbea de obicei, dar care se trezise atunci să se bage în seamă.

– Da, să mor io! am zis.

– Jură că ai!

– Jur!

– Nu așa, a continuat Parfum. Zi așa: jur că am muzicuță, să moară mama dacă nu-i așa.

M-am gândit un pic și aproape că mi-a dat o lacrimă închipuindu-mi că mama o să moară fiindcă jur strâmb, dar nu am dat înapoi.

– Jur că am muzicuță, să moară mama dacă nu-i așa!

– Du-te, bă, că minți, a continuat Parfum.

– Nu mint, bășinosule! O am acasă, în bibliotecă! Are și frate-miu una! 

Treaba nu era în regulă fiindcă ceilalți băieți păreau să-l creadă pe Parfum, chiar dacă eu le îndrugam verzi și uscate despre felul în care sufli în muzicuță și despre sunetele pe care le scoate. 

– Dacă nu o aduci la școală, înseamnă că minți, a decretat Drăgunoiu, repetentul clasei și cel mai mare dintre noi, așa că lucrurile au fost bătute în cuie. 

Luni trebuia să vin cu muzicuța la școală, altfel eram mincinosul mincinoșilor. Toată ziua de sâmbătă m-am rugat de mama în zadar. Când m-am lămurit că n-am nicio șansă, m-am gândit să mă fac că mi-e rău ca să nu merg la școală, tot așa cum făcusem cândva, când eram mic, ca să nu mai merg la grădiniță, sperând că până marți toată lumea va uita de pariul pe care l-am făcut cu Parfum.

Sâmbătă, la cină, am mers cu ai mei la mătușa Lenuța, pe lângă fabrica de case, am mâncat saramură și papanași, m-am jucat cu un pisoi portocaliu, apoi ne-am întors acasă. 

Duminică seara însă, după ce am terminat cu temele, când îmi făceam ghiozdanul, în compartimentul pentru caiete, am văzut-o. N-aveam habar cum a ajuns acolo. Era o bancnotă albastră de o sută de lei. Nu avusesem niciodată una a mea. Am scos-o ușor din ghiozdan, Nicolae Bălcescu mă privea fix în ochi, apoi am împăturit-o repede și am ascuns-o în penar, să nu cumva să mi-o vadă Robert. Toată noaptea m-am întrebat cine a pus-o acolo. Mama? O fi făcut așa fiindcă nu voia să știe tata? Robert? În niciun caz. Poate tata? Asta era și mai absurd. Apoi mi-am imaginat de zeci de ori cum plec un pic mai devreme de acasă, cum mă opresc la librărie și îmi cumpăr muzicuța, apoi cum mă duc la școală și cum o să țiui din ea în urechile lui Parfum până îi sparg timpanele. „Bășinosul dracului!”

Dimineață am mâncat repede o felie de pâine cu unt și cu gem de prune, am luat doar o gură de ceai și am șters-o. M-am oprit la librărie, mi-am cumpărat muzicuța de 75 de lei și Un yankeu la curtea regelui Arthur de Mark Twain, pe care am dat 18,5 lei. Cu cei trei lei lăsați de mama, îmi rămâneau suficienți bani și pentru o Marga, dar și pentru un sirop, în pauza mare, de la sifonăria din colț.

Am intrat în clasă ca un prinț. Eram atât de bucuros încât nici nu am observat că unii colegi plângeau. Mi-am scos muzicuța și am început să suflu în ea.

– Taci, boule! mi-a zis Drăgunoiu. 

Și am tăcut. 

– Ce-i? am zis după o vreme. Ce s-a întâmplat?

– Parfum, mi-a zis. A murit Parfum. 

Parfum murise sâmbătă după ce băuse otravă de șoareci sau de gândaci. A fost, cică, foarte complicat, fiindcă se întâmplase în casa unei vecine și nimeni nu știa de el, cu atât mai mult cu cât femeia nu era acasă. O întreagă tevatură! Nimănui nu i-a mai păsat de muzicuța mea. Nimănui, în afară de tata care a certat-o pe mama că îmi dă bani pentru toate prostiile, în timp ce mama jura că mi-a dat doar trei lei, pentru pachet. Robert zicea că vrea chitară și murea de ciudă că numai mie mi-au luat muzicuță. Niciunul nu mă credea că am găsit, pur și simplu, o sută de lei. 

La înmormântarea lui Parfum au fost toți copiii din clasă. Am pus și niște bani pentru coroană, dar nu mai știu câți.

(fragment dintr-un roman în lucru)