Revista Tomis

Share on facebook
Share on twitter
Share on whatsapp

Radu ANDRIESCU

Între cancer și ură

Câte amintiri.

Nu eram în față, la fotbal,
nici în poartă nu aveam loc.

Eram un mușchi flasc,
un monument de liniște interioară.

Câte amintiri.

Colegii transpirau ură și testosteron,
bombardierele zgâriau arșița.
Social, nu aveam relevanță.

Câte amintiri,
între carne și noapte,
câte zgomote mici.

Studiu de caz

Asta e vocea ta adevărată,
de când erai mai tânăr,
îmi spune la telefon.
Nu mai scriu pentru analiști,
citesc în ultima lui carte.

Sărim zgâriați
de versurile cu ingambament.
De ce-ar fi mai poetic
un text cu scleroză formală
decât unul
care curge simplu și proaspăt.

Vara cea mai secetoasă.
Invazie de purici,
în casele și grădinile din cartier.
Când cobori din pat
puricii urcă pe glezne,
o pilitură organică
în jurul magneților din corp.

Mergi la duș, clătești o parte din ei.
Cei mai spectaculoși acrobați,
salturi fără plasă de siguranță,
fără ingambamente
sau recurs la formă.

Ce drept am
să omor o generație întreagă de purici.
Să-i văd bucuros
cum saltă în cadă spre capăt,
somoni negri,
plini de picioare bombate,
până la intrarea în vortexul canalizării.

Exterminatorul aduce peturi cu soluții.
Combină, introduce, stropește.
Dimineața, un holocaust
al gândăceilor de grădină
și al libărcilor.
Puricii aleargă mai departe,
în haită,
după magneții din picior.
Metafore slabe,
de care n-ai scăpat.

Încă o zi.
Alte peturi, alte soluții.
Hoardele magnetice au dispărut,
rămâne imaginea goală
și arșița.

Oameni normali

Stau în căști ieftine.
Firele învelite în plastic
nu sunt normale,
printre oameni.

În tren, mă fac ghem
cu două bucăți de plastic în urechi.
E normal.
Costisitor, dar normal.
Bătrânii au bani pentru căști scumpe.
Bătrânii sunt normali.

Oamenii normali au datorii.
O scot cu greu la capăt,
dacă au copii.
Ar vrea să fie subțiri,
cum sunt cei mici.
Ar vrea voci, pe rețele.

Cât de lung e nasul unui om normal?
Cât de lung, gâtul?

Cât de fragile,
poveștile cu soldați îndrăgostiți?

Oamenii normali
au mirosuri pe care nu le uiți.
Săpun ieftin.

Sunt speriați de cancer
și de flow.
Artere.

Bărbații normali trăiesc
69 de ani, în România.
Am 62
și nu sunt normal.

Singurătatea e o formă de tortură

Eu mă mulțumesc cu puțin și cu Hristos.
Hristos e doctorul meu.
Așa a trecut viața. A trecut și s-a dus.

Mergeam la școală cu o cămașă lungă.
Învățătoarea mă punea lângă sobă, să se usuce.
Vara sunt toate bunătățile.
N-am cui râde, n-am cui plânge.
Spinarea lupului e dealul meu.

De trei luni n-am văzut pe nimeni.
Doamne, de ce m-ai pedepsit așa.
Eu fac revelionul cu urșii, cu lupii.
N-am telefon, n-am baterie. N-am nimic.

De ce m-a pedepsit așa Tatăl ceresc.
Aici pot să vin doar cu smurdul,
cu elicopterul.
Mă rog mereu Tatălui ceresc,
știu că el e în toate astea.

Era o ceață lipită de pământ
când am văzut cinci lupi.
Sunt prietenii mei,
mă bucur când îi văd în chinul ăsta,
în iadul ăsta.

Tatăl ceresc să vă aibă în custodia lui!
Cum să vă răsplătesc, doamna doctor?
Fierbem un ceaun cu cartofi?
Bunul Dumnezeu să vă aibă în custodia lui,
pe unde umblați.

Workshop

Bucurați-vă că scrieți.
Nu contează dacă textul
e negru, violent.
Scrisul și textul
sunt lucruri diferite.
Doar bucurați-vă că scrieți.

Ger, în februarie.
Ușă din sticlă și geamuri mari,
pline de lumină.
Frig.

Stau în fotoliul
de la IKEA,
din care mă ridic greu
și-mi imaginez întâlnirea
cu ei.

Nu autorul vorbește,
ci vocea poetică,
află cea mică la școală.

Adorm în frig,
lângă vocea poetică.
La Topkapî, sclavele sultanului
fac baie cu vocea poetică
iar la margine, galaxiile se înfundă
într-un univers diluat.
Entitatea e preocupată
cu următorul ciclu universal.
Cum să facă o materie neagră
mai închegată,
un pulover cosmic
pe care să nu-l poată ronțăi
molia din spaț.

Entitatea nu a murit,
are doar alte preocupări.

CITEȘTE ȘI

Camelia Iuliana RADU

te pot ajunge doar cu gândul uneori visez cum ajungîn iarba de sub etajul camerei taleși arunc pietricele în geam sper ca sunetul repetat să te trezeascăsă mormăi ceva să deschizi fereastramăcar în visul meu pe sub betonul rece al blocului tăuaș zâmbimi s-ar vedea strungăreațami-ar fi teamă că vei închide fereastrasă nu intre țânțarii mai încerc o datăși încă

Citește mai mult »

Florin STROE

Lipsca O gârlă nesperată, dar limpede pefund, în care bach odată s-ar fi scăldatimund și care la perucă peștii râd? Tu,fată cu lacrimi de piatră, uite cum sedilată câmpia defrișată și Verdede paris care suferă stoic un turn denedescris peste acoperișuri datateistorist și-un stand de înghețată napoleonictrist,părea că plictiseala agață lacentură unica aventură și singurăpe tură. Totuși, să știi că

Citește mai mult »
Mai multe texte
RUBRICI: