Sămânţa duhului sterp

Cele două pogoane de fâneaţă cu pruni şi pogonul de crivină din cotul gârlei, bun pentru pus porumb, Pipilina le stăpânea dintr-o vreme când prin bordeiele din luminişuri şi-n cele de la drum trăiau o sumedenie de Pipiline. Abia de şi le mai aminteau Doiniţa şi Ioana, de la bunica şi mama lor, Lina lu’ Pipi, ultima dintre Pipiline şi singura care a mai rămas cu acest nume la câţiva ani după moartea boierului bătrân. Fuseseră treizeci, poate, cărora de mult li s-au pierdut urmele, laolaltă cu numele, şi rudărese şi nerudărese, şi vădane şi măritate şi fete mari, de seama Pipilinei şi mai mici şi mai mari. Lenuţa lu’ Pipi, Mioara lu’ Pipi, Ioana lu’ Pipi şi-o grămadă de Florici, Vasilici şi Caterine, cu toatele purtau numele berc al boierului bătrân, fatălică, să fie cu toatele ale lui, da’ mă vait că tot nu-i ajunsără. Cine mai ştie câte fete sărmane lipite pe care le-a înzestrat cu crivine şi fâneţe şi le-a dat bani să-şi ridice bordeie, înlesnindu-le traiul, după ce le tăvălea pe coastele dealurilor şi prin pădure, l-or fi plâns cu lacrimi amare pe Pipidi cel bătrân, când s-a prăpădit, în floarea bărbăţiei lui furtunoase şi nesocotite. Ce să vă mai spui, fatălică, c-avea el boala curvăsăritului pe coclauri, peste cea a vânatului de mistreţi călare, de la care i s-a şi tras, până la urmă. Ce să vă mai spui c-a fostără ăia nişte ani de sărăcie mare şi mari nenorociri, când nu ploua la vreme să se lege porumbul, da-n schimb venea potop de turme de mistreţi goniţi de foame din pădure ca să dea iama prin bruma de semănături. A fost într-o zi de sărbătoare de Sfânta Marie când pe o rudăreasă din Culmea Armăseştilor a omorât-o în pădure o scroafă de mistreţ cu godaci după ea. Venea femeia de la bâlci, fatălică, şi cumpărase un purcel. Îl ducea-n spinare într-un sac. Mă vait că purcelu’ a stârnit scroafa cu guiţatu’ lui, fatălică, şi ce-o fi zis scroafa aia, că hoaţa de rudăreasă i-a furat copilu’ ei, purcelu’, păi, tot aşa cum Pipilina m-a furat pă mine şi tot aşa cum io am furat-o de la înger pă Doiniţa mea, până s-apuce lumea să vorbească de rudaru’ ăla care ne-a dus la bâlci cu căruţa, c-ar fi tac-su Doiniţei. 

Un om venit de dincolo de dealul Armăseştilor să sape ciuturi în Frăsineni trăsese peste noapte în bordeiul Pipilinei şi-i povestise despre rudăreasa omorâtă de scroafă, din care nu s-a mai găsit în pădure decât basmaua şi sacul. I-a mai spus că rudăreasa avea un copil de ţâţă de care nu se ştie ce o să se aleagă, fiind vădană, şi i-a mai spus cum s-ajungă la bordeiul ei, că poate şi-ar face o pomană. A doua zi, după prânz, după ce şi-a terminat treburile prin bătătură, Pipilina s-a îndurat să-şi amintească de ce i-a spus omul ăla şi a luat-o, cătinel, spre Culmea Armăseştilor, poate, cine ştie, ce-o vrea Dumnezeu. Că Dumnezeu a trimis-o la mine, fatălică, vezi, ca şi cum io aş fi chemat-o şi sărmana Pipilina m-ar fi auzit. Pipilina s-a întors acasă aproape de miezul nopţii cu ce găsise şi socotise că i-ar fi de folos din bordeiul rudăresei, care peste câteva luni avea să se surpe şi-n toamna următoare avea să crească mohorul pe locul acela de un stat de om. A luat două găini negre, un săculeţ cu sare şi o copăiţă cu un copilaş în ea orăcăind de mama focului, stârnindu-i frica, făcând-o să se simtă pândită de mistreţi pe tot drumul, de n-ar mai fi avut mult să lepede copilul, acolo-n pădure. 

Mă vait că de foame orăcăiam, fatălică, şi ca să-mi fac rău singură să mă lase Pipilina acoloşa prin tufe pe unde o mâncaseră mistreţii pe mama mea bună care m-a făcut. A coborât Culmea Amărăseştilor tot într-o fugă, cu sufletul la gură. Acasă, abia a avut răgazul să vadă că-n copăiţă era o copilă care întindea gura spre ţâţa ei. Nu era înţărcată, aşa încât, de una singură, a trebuit să înveţe Pipilina, încă din noaptea aia, cum să prepare laptele vacii sale, îndoindu-l cu apă, pentru a fi bun pentru un copil de ţâţă. Mă vait că n-oi fi avut mai mult de trei luni şi ea a zis că să mă boteze Ioana, fatălică, după cum, cică, i-ar fi zis lu’ mă-sa… 

În primăvara când Ioana a început să rupă primele vorbe, Pipilina abia se mai ţinea pe picioare de foame. A fost nevoită să vândă vaca şi să cumpere mălai, ca să poată munci şi să-şi hrănescă copila. În toamnă, a legat căţeaua la capătul şirurilor de porumb pipernicit, iar după câteva zile, a mai pus acolo doi câini legaţi de pari. Coborau iarăşi din pădure mistreţii înfometaţi, răscolind trâmbe de praf şi culcând la pământ tulpinile pipernicite, de la care Pipilina aştepta cu inima friptă barem trei saci cu drugi. Aşa se face că turta ei de mălai şi a Ioanei trebuia s-o împartă cu câinii care goneau mistreţii şi apărau prăpădenia aia de recoltă. La amiază, o trimitea pe Ioana cu ulciorul cu apă şi o bucată de turtă la câini şi a fost o zi când Ioana i-a spus maică-sii cu vorba ei căznită că a fătat căţeaua, să se ducă repede cu o strachină s-o mulgă. Astfel, i s-a reamintit Pipilinei cât de mult tânjea fata ei după laptele vacii şi cât răbdase fără să se vaite, ca un om în toată firea, tot aşa cum răbda să ducă la câini bucata de turtă, fără să se atingă de ea.  

A plâns Pipilina. Îi era străin cutremurul cela tăcut, venind de departe, scăldându-i întreg trupul în voluptatea uimită a lacrimilor. Mult după prânz, i s-a părut că aude câinii lătrând în capul locului, stârnind-o, parcă, să se întrebe de unde-i venise plânsul acela. Plânsese de mila copilei şi-şi plânsese sieşi de milă. Plânsese după Dumnezeul lor care le părăsise, jelea după vaca aia care le uşurase traiul şi-n cei mai grei ani de secetă, ori cine ştie de ce o apucase, ca din senin? Era prea învăţată cu sărăcia şi foamea, ca să-i mai stea inima la plâns. O stârnise ceva venit de niciunde, ca şi pe câinii pe care, de obicei, nu-i auzea decât când bătea vântul încoace foarte tare şi, oricum, era prea devreme pentru mistreţii care începeau să dea târcoale porumbului abia după lăsarea întunericului şi atunci iarăşi auzi limpede, prin aerul neclintit al amurgului de septembrie, zarva de lătrături urcând spre ea dimpreună cu ecoul plânsului. 

Ce se întâmplase? Pe cine plânsese fără să ştie? A ieşit din curte prin grădina din spatele bordeiului şi până să apuce să urce toată coasta ca să coboare apoi spre şirurile de porumb, a dat peste Pipidi căzut şi ghemuit sub un rug de mure. Încovrigat şi cu gâtul sucit, îşi ascundea parcă faţa în iarbă. Când i-a ridicat capul, i-a văzut rana de la tâmplă, cât un ou de porumbel şi sângerând abundent, acoperindu-i cu un voal de purpură chipul de înger războinic. Voalul se împrospăta neîncetat, pe măsură ce ea îl vedea şi-l simţea pe Pipidi irosindu-se. Îi spuse că-i e frig, să-l ducă în casă şi să-l învelească şi astea au fost ultimele vorbe pe care le-a auzit ieşind din gura lui. L-a dus peste pământul ei, primit de la el, în urmă cu cinci ani, ruptă de şale, sub văpaia iute a soarelui scăpărând peste coama împădurită a culmii Armăseştilor. Ochii i se umpleau de valuri de sudoare ce-i înjunghiau vederea, în timp ce-l târa, ţinându-l de subsuori, lăsând prin iarbă o potecă lată de sânge. Avea cizme mari de piele boierul şi haine de stofă aspră, de culoarea pădurilor şi dealurilor întomnate şi era greu ca pământul. A ajuns, în sfârşit, cu el, în bordeiul în care el nu călcase şi nici n-ar fi avut de gând, deşi el îi dăduse banii din care cumpărase chirpici şi bârne şi paie să-l învelească, iar cele două odăiţe cu pereţi văruiţi şi pământ bătătorit pe jos ea le-ar fi putut socoti ca un dar de nuntă, o nuntă care nu s-a întâmplat şi n-avea să se întâmple vreodată. 

Pipilina era voinică, pe atunci; aducea din pădure legături de lemne în cap, grele cât poate duce un catâr cu spinarea, dar boierul era atât de greu, că nu l-a putut sălta pe patul de scândură, oricât s-a opintit. A întins pe răceala pământului podelei salteaua cu paie şi l-a pus pe ea. Să nu mai simtă frigul, în timp ce-i ţinea capul în poală, aşteptând să se domolească, să se îndepărteze şi să se stingă asemenea galopului armăsarului său argintiu care o făcuse să tresară în pădure, în urmă cu cinci ani. Când îl văzuse apropiindu-se, îi căzuse legătura de crăci uscate din cap, nici pe departe atât de grea cât era Pipidi acum. Galopul se domolea în auzul şi-n sângele ei, în vreme ce se apropia şi dispărea şi iar apărea printre frasinii şi mestecenii din marginea luminişului, până l-a văzut descălecând, lunecând pe o rază piezişă ce răzbătea prin frunzişuri. A răsucit-o cu faţa spre el şi, spre ameţeala seninului de dincolo de frunzişuri a posedat-o în tăcere, cu graba brutală şi meteorică a unui înger căzut, cotrobăind prin zbaterea ei cuprinsă de o dezolare abia reţinută. Nu se aşteptase şi nu presimţise, oh, era prea târziu – n-avea cămaşă pe sub jerpelitura de rochie cu care venise la lemne în pădure. Nici n-apucase să se spele pe picioare în sâmbăta aceea. Amânase, pentru când s-ar fi întors acasă cu lemnele, oh, dac-ar fi ştiut… Amintindu-şi, după atâta vreme, o năpădea fierbinţeala grea ca pământul a trupului lui Pipidi, ca şi cum s-ar fi rugat la el şi pentru el, pentru acel ticălos şi spurcat duh sterp, pe când îl vedea încheindu-se la pantaloni fără s-o privească şi fără s-o vadă, încălecând dintr-o singură mişcare iute pe armăsarul argintiu, galopul îndepărtându-se şi risipindu-se printre copaci, stârnind o perdea roşie de praf şi frunze, care era sânge. 

Sângele nu se lăsa şters de poala cămăşii ei năclăite de zbuciumul rugăciunii, şi acum, Stăpâne, să mă acopere mâna Ta, că s-a tulburat sufletul meu şi amarnic îmi este să iasă din acest ticălos şi spurcat trup al meu, ca nu cumva vicleanul sfat al potrivnicului să-l întâmpine şi să-l împiedice întru întuneric pentru păcatele mele din viaţa asta şi astfel se răcea şi i se risipea Pipilinei printre degete trupul boierului, dimpreună cu chipul de înger cu ochi albaştri sticloşi, cu plete moi mierii şi o bură de barbă argintie – milostiv fii mie, Stăpâne, şi să nu vadă sufletul meu întunecatul chip al vicleanului, ci să-l ia îngerii Tăi cei strălucitori şi luminaţi. Dă slavă numelui Tău celui sfânt şi cu puterea Ta mă ridică la dumnezeiasca Ta judecată. 

Astfel, pierea, domol, fierbinţeala şi era o pată de sânge strângându-se, îngustându-se şi micşorându-se, devenind un punct şi apoi nimic şi nimicul acela s-a lipit de Pipilina pentru tot restul vieţii. Iar când mă vei judeca să nu mă apuce pe mine mâna stăpânitorului acestei lumi, ca să mă surpe pe mine, păcătosul, în adâncul iadului, ci stai lângă mine ca să-mi fii mântuitor şi sprijinitor, pentru că muncile acestea trupeşti veselie sunt robilor Tăi. Mântuieşte, Doamne, sufletul meu cel întinat cu patimile vieţii acesteia şi curăţeşte-l prin pocăinţă şi prin mărturisire să-l primeşti, că binecuvântat eşti, în vecii vecilor. Amin. Ioana se învârtea şi ţopăia aferată în jurul lor, împresurându-i cu gemete şi icneli, căznindu-se să povestească întâmplarea în toată grozăvia ei. Mima şi maimuţărea căderea lui Pipidi de pe cal, arătând rana de la capul lui la capul ei, lipindu-şi palmele de faţă şi închizând ochii, legănând capul şi văitându-se, ca să arate cât de rău l-a durut. Pipilina îi spuse că e tatăl ei omul acela murind, e tac-tu e tac-tu e tac-tu, îi repeta, întărindu-şi şi ea convingerea asta, până ar fi ajuns să uite că nu era decât o Pipilină printre atâtea altele, însămânţată de duhul sterp al acestei lumi de nimic, care rătăcea, călare, pe dealuri şi prin pădure. Şi totuşi, dintre toate, ea a fost cea care i-a ţinut lumânarea, luminându-i bezna de dincolo de galopul lui meteoric şi însoţindu-l o bucată de drum, până ce nimicul acela şi numele acela s-a lipit de ea atât de tare, încât a rămas singura Pipilină din Frăsineni. 

Pe boierul bătrân l-a omorât un mistreţ – nimeni din Frăsineni n-a putut şti vreodată mai mult decât atât. Oricât au căutat, n-au găsit puşca şi calul şi nici alte urme prin care ar fi putut să afle mai multe. Pe când bântuiau pe pământul ei după urmele acelei morţi, Pipilina a apucat să-l vadă în două rânduri pe boierul cel tânăr, Flavius Pipidi Frăsineanu fiind de altfel foarte scump la vedere prin sat, iar prin luminişuri n-avea să mai fie văzut de atunci. Ea ar fi vrut să recunoască celălalt chip, al tatălui, în chipul tras, prelung şi străveziu al fiului, de pe care voalul purpuriu fusese smuls parcă odată cu sângele din el. Nu semăna deloc, aşa cum nimic în lumea asta n-ar fi avut puterea să semene acelei fantasme vii a tinereţii ei. Figura boierului tânăr nu era mai mult decât un semn, aidoma atâtor altor semne ce vor fi încercat să i-l vestească pe Pipidi, de-a lungul întregii vieţi. Flavius Pipidi Frăsineanu a pus să se defrişeze pârloaga şi rugii de mure de pe coaste, iar în primăvară a plantat meri pe locul acela. Pomii au rodit prima dată într-un an când n-au mai fost ai lui. N-a mai fost a lui nici moara cu trei etaje, şi nici conacul şi anexele lui, devenite sediu al CAP-ului şi Cămin Cultural. Asta a fost la doi ani după ce s-a lăsat Trencu la vatră. N-a rămas în armată, să se înscrie la Şcoala de Securitate, să vâneze partizani, dar nici să fugă-n munţi cu partizanii nu l-a tras inima. Trăgea de-acum nădejde la un rost mai acătării decât cioplitul de ălbii, ca întors din armată ştiutor de carte şi cu ziarul ăla pomenindu-l ţăran sărac la origine chiar, scuturat de jugul exploatării. Numai bine că venise rândul săracilor şi slugilor să împartă dreptatea şi să-şi facă parte. Doar oleacă mai tare-n gură să fi fost, l-ar fi pus comuniştii primar, sau viceprimar. Până la urmă, însă, tot mai bun s-a dovedit postul de guard la Sfat pe care i l-au dat, pentru care să fi mulţumit lui Dumnezeu cu cerul şi pământul. Ce-am avut şi ce-am pierdut, taicule? Pământ de dat la colectiv n-a avut al lui, de la taică-său, decât numai pe-al Ioanei şi-al Pipilinei, o nimica toată de două pogoane de fâneaţă, da-n schimb era de-acum salariat la stat, ca şi primarul, vicele, secretarul, telefonista sau bibliotecara de la Căminul Cultural…

Vremurile se schimbaseră şi încă aveau să se schimbe dimpreună cu primarul, vicele, secretarul şi notarul, dar uite că el n-avea la ce să mai mişte din postul lui de guard, până ar fi ieşit la pensie. Iar să fi mulţumit cu ceru’ şi pământu’, taicule, nici nu şi-ar fi dorit altceva, pe când vremurile treceau pe lângă el precum Cerna învolburându-se şi limpezindu-se, după cum ploua la munte, sau ningea, sau era vreme de secetă. Plouă-ninge, trece luna şi-ţi iei leafa fără să te opinteşti pe secure la scobit trunchii de frasin, ca să-ţi pedepseşti viaţa pentru nimic, şi ce nu poţi face când ai banu’ tău în buzunar? Puţine-multe-destule, taicule, trai pă vătrai. Intri-n Bufet, peste drum de Sfat, şi-ţi faci suma, când te arde la lingurică. Cu măsură, nu cât să-ţi pui în cap, după care, dacă-ţi vine la socoteală, mai iei o litră de rachiu şi acasă, să duci la muiere, lui Ioana care-ţi stă în cârcă, să aduni norocul cu poala. Treci şi pe la magazin să cumperi biscuiţi şi bomboane pentru copii şi un kilogram de cuie ca să repari fânarul… 

Îi numărai pe deşte, taicule, care mai avea pe vremea aia serviciu la stat. Cotele la stat, taicule, colectivu’, amărală peste amărală, cu linguri şi fuse, ălbii şi copăiţe, cozi de sapă, de coasă, de topor… Meserie, taicule, toţi, şi rudari şi nerudari, din asta şi-au câştigat viaţa, din moşi strămoşi. Şi tot aşa a rămas şi-acuma, taicule, lingura-i sfântă, e temelie pă bătătură. Lingura de lemn, asta a fost a noastră, care pă vremuri numai boierii mânca cu lingura de alpaca sau tacâmuri de argint. Astea au fostără vremurile… 

Ce să-ţi mai spui, fatălică, c-au fostără nişte ani când cu porumbu’ din crivină nu ne-am fi ajuns să ţinem nici trei găini şi un jaiete de purceluş, măcar că ne-am fi bucurat că nu ne luase colectivu’ crivina, că ne-o lăsase lot ajutător cum era ea acoloşa în cotu’ gârlii şi-n pantă, de nici boierului Pipidi bătrânu’ nu i-a trebuit şi i-a dat-o Pipilinei de tare ce-a iubit-o… Tot aşa, nici colectivului nu i-a trebuit, fatălică, cu asta ne-am ales şi-am rămas, fatălică, pământ să şi-l puie-n cap şi să se-nvelească cu el. Au luatără fâneţele, ca să puie pe ele porumb şi ovăz colectivu’… Trencu duşmanu’ şi vrăjmaşu’, că de-atuncea nu l-a mai suferit nici Pipilina, ne-a luat cu de-a sila şi ne-a bătut pe mine şi pe Pipilina, ca să semnăm, cu deştu, pentru pământ, să-l dăm… Pă alte fâneţe au lăsat pruni şi meri. 

Ce să-ţi mai spui că prune şi mere s-au făcutără şi-n cei mai săraci ani, barem cât s-aduni cu poala, mă vait că şi cel mai sărac a avut să ducă la Mat, să schimbe pă două kile de rachiu găleata de prune. De asta n-am dus lipsă, taicule, care şi beutura e temelie, la fel ca lingura cu care duci la gură şi ce să-ţi mai spui că era destui şi din cei care făcea cu cazanele, pe furiş, şi face şi acuma şi-l suge direct de la ţeavă, ca să-i frigă pă maţe, şi-l îngroapă în sticle şi damigene cu dopuri smolite prin fundul grădinilor, socotind c-or veni vremuri şi mai grele, când or să-i ducă dorul… vremuri de sărăcie mare, taicule, care la o adică nu-l speriau pe Trencu – ploua, ningea, crăpa pământu’ de uscăciune, el îşi lua leafa de la Sfat. 

Sărac ca anu’ ăsta n-am mai pomenit, taicule, târâş-grăpiş, o-ncurca, măturând prin birourile sfatului, aducând o găleată de apă şi un braţ de lemne, o sticlă de ceva pentru tov. vice de la Bufet, să se dreagă după nunta de-aseară şi, la nevoie, ţinea oricând locul secretarului, telefonistei şi făcea chiar şi pe primarul când ăsta lipsea, lămurind lumea ce acte trebuie pentru adeverinţe, autorizaţii, procese, taicule, io îi descurc pă toţi. Paza de noapte tot el o asigura, taicule, vremuri grele, o viaţă de om a petrecut sforăind pe canapele, după ce se încuia în birouri şi înfunda soba cu lemne. Noaptea, Sfatul era al lui, taicule, şi-avea şi armă în dotare, măcar că n-are nimeni ce să fure, decât numai hârtiile şi tablourile cu Ceauşescu de pe pereţi, scaunele şi canapelele şi birourile, iar în rest, sărăcia care atârnă pă noi. 

foto Răzvan Militaru