Urmăritori

Prima dată când mi-au atras atenția, cu câteva luni în urmă, încă nu se încălzise afară. I-am observat la raionul cu chipsuri din Mega. El, undeva la aproape 50 de ani, cu părul lung, bucle cărunte și chelie în vârful capului, purta o pereche de ochelari rotunzi și se mișca greu, sprijinindu-se în baston cu o mână, iar în cealaltă căra un coș plin de cumpărături. Avea un palton de lână gri, ușor scămoșat, și un fular mare și colorat la gât. Vârsta ei era greu de ghicit. Putea să aibă 25, putea să fie chiar de 37 de ani. Părul până deasupra umerilor era nevopsit și cele câteva fire cărunte îi ieșeau la suprafață sârmoase. Era îmbrăcată cu ceva care semăna cu un quilt din pătrate mari roșii, negre și verzi, cu flori cusute fără un tipar anume.

Aș fi trecut pe lângă ei fără să îi remarc, dacă nu aș fi vrut un tub verde cu chipsuri, iar ei n-ar fi discutat în contradictoriu fix în fața raftului cu Pringles. Se simțea tensiunea dintre ei, dar părea că au prea mult bun simț să se certe în public. Ușor iritat de poziția în care se afla, el o ruga să se hotărască odată. Ea voia să se sfătuiască, amâna decizia. Poate voia chipsuri pentru filmul de după, mă gândeam, când am realizat că le scriam deja povestea în cap, că mi-i imaginam în apartamentul lor mic de două camere din blocul interbelic din cartierul armenesc, cu pereții plini cu cărți și un mix de mobilier vechi și Ikea. El, cu un aer boem și o față blândă de profesor de filosofie, ea arhitectă hipster/hippie. În timp ce-i vedeam cu ochii minții, mă tot învârteam, nu știam cum să mă bag între ei și să iau produsul dorit de pe raft. El m-a văzut și a tras-o și pe ea într-o parte, făcându-mi loc. Le-am mulțumit rușinat și am plecat.

Ne-am intersectat din nou la self-check-out. Abia se apucaseră de scanat. M-am uitat în coșul lor: o caserolă de roșii cherry și una de humus, o căpățână de usturoi, o pungă de creveți congelați, o legătură de pătrunjel, un Pringles (tot verde). În pungă aveau o sticlă de vin alb și un pachet de spaghete. Am scanat repede și eu sticla de prosecco ieftin și Pringles-ul din coș, le-am băgat în sacoșa de plasă pe care o aveam în ghiozdan, am plătit și am ieșit. Mi-au rămas în cap, deci au luat aceleași chipsuri ca mine, să vezi ce scandal iese.

Acum două săptămâni, i-am zărit de cum am intrat. Erau la raionul de fructe și analizau meticulos niște struguri negri, cu boabele cât măslinele. Coada de la singura casă deschisă era îngrozitor de lungă. La self-check-out nu era nimeni, probabil că nu funcționau, aveau toate lumini roșii. O angajată se pregătea să deschidă o a doua casă, aranjând lent banii. Mi-am făcut iar rapid cumpărăturile și m-am așezat la rând. Am crezut că plecaseră de mult, când am ridicat ochii din telefon, atras de forfota din față. Erau fix înaintea mea. Vizibil jenați, încercau să refuze un bărbat care voia să le acorde prioritate. Bărbatul cu pricina părea genul de zugrav care făcuse bani în Anglia și era îmbrăcat cu un trening Nike, mulat și lucios. Foarte înalt,  gesticula cu palmele lui mari cu pielea bătucită să treacă ei primii, în vreme ce se uita spre bastonul bărbatului. Nu spunea nimic, stătea bățos, parcă rușinat mai tare de partenera lui, care se agita și tot repeta că nu era nevoie. Amândoi erau îmbrăcați în in, el cu un costum crem, ea cu o rochie vaporoasă gri, cu flori roz cusute la guler, brâu, mâneci și în partea de jos a rochiei. A cedat, într-un final, și a acceptat. S-a aplecat să ridice coșul și atunci privirile noastre s-au intersectat din nou. A mărit ochii, surprinsă. Oare își amintea de mine de data trecută? A pus tacticos pe bandă strugurii negri, un mix de brânzeturi franțuzești, două mini-baghete, o sticlă de vin roșu și o altă cutie de chipsuri verzi. Am mustăcit, chipsuri și prosecco aveam și eu iar în coș. Când am plecat de la Mega, încă îi zăream pe stradă, mergeau încet. Se certau, ea gesticula neputincioasă, el era supărat. Mi-am închipuit că se cunoscuseră la terapie – el putea fi la fel de bine psiholog, iar ea pacientă, poate pictoriță? – și s-au îndrăgostit unul de altul. Într-o parte, sindromul salvatorului, în cealaltă, daddy issues. În fine, era clar că lui nu îi plăcuse situația în care fusese. Am încremenit așa, privindu-i din fața supermarketului, până când au devenit două linii care au dispărut în griul orașului.

Astăzi i-am prins la ieșire. M-au observat și mi-au zâmbit stingheri. Aveam impresia că legaserăm o relație din întâlnirile noastre succesive și accidentale în Mega. În loc să-mi fac târguielile în tihnă sau să o iau spre casă, m-am trezit că pornesc în direcția în care îi văzusem în urmă cu două săptămâni. Am grăbit pasul, sacoșa atârna greu de umăr și transpiram ca un porc. La scurt timp, le-am zărit siluetele și am accelerat și mai tare, aproape alergam. Voiam să știu ce au în sacoșe, așa că atunci când m-am apropiat de ei, am încetinit, însă nu atât de mult încât să rămân în spatele lor, ar fi fost ciudat, și-ar fi dat seama. Din treacăt, am observat gâtul unei sticle de prosecco, aceeași pe care o cumpăram eu de fiecare dată, și cutia verde de Pringles. În momentul în care îi depășeam, am auzit-o pe ea spunând: „N-are cum să nu fie el. Cred că locuiește în zonă!” El i-a răspuns ferm: „Are părul mai lung. Seamănă, da, dar ăsta e tuns periuță”. „S-o fi tuns. Și-a postat umbra într-un story.” M-au intrigat. Când am ajuns în fața lor, au amuțit pentru o clipă. „Are căștile pe urechi, nu ne aude. Știi?, am citit într-un interviu că ascultă muzică pe stradă, ca să nu se lase distras de dialogurile oamenilor”, a încercat ea să-l liniștească. Aveam, într-adevăr, însă nu mai ascultam muzică, că nu o mai pornisem de când dădusem pe la Mega.

Nu-mi venea să cred ce mi se întâmpla. Am băgat mâna în buzunar și am scos telefonul. Nu vedeam nimic pe display. M-am oprit și m-am sprijinit de un zid, prefăcându-mă că citesc un mesaj. I-am lăsat să treacă de mine. M-am întors cu spatele și am făcut un selfie, astfel încât să se vadă și ei în fundal. L-am postat pe story și am scris #lovethisnewhaircut și #readyforsummer. Nu au mai mers mult și s-au oprit în dreptul unei scări de bloc. I-am depășit din nou și m-am lipit de colțul clădirii – din exterior, părea că îmi legam șireturile. Îi auzeam vag. El căuta cheile, ea scosese telefonul. „El e! A postat! Uite, uite,  suntem noi în depărtare.” Bărbatul a surâs și a întins cartela spre interfon. „Data viitoare să-l oprim. Ce-o să se mai bucure… A zis în interviuri și că îi place să fie oprit de cititori”, a continuat ea entuziastă. Inima îmi bubuia în piept. M-aș fi dus să îi salut, să ne amuzăm împreună de situație, dar n-am avut curaj. M-am apropiat mai mult de ei, curios, tot aproape lipit de perete, să aud ce răspunde el, și am încremenit: „La ce ego are, o să posteze despre asta. O să facă poză și cu noi și o să fie vorba doar despre el în postarea aia”. „Da, dar o să ne invidieze gașca că iar ne-am pozat cu un închipuit din ăsta, îți dai seama ce-o să mai râdem. Și-o să câștigăm competiția cu ei dacă avem poză și cu Tânărul scriitor al anului 2023, mor!”