Revista Tomis

Bogdan Constantin DIȚĂ

Barul nebunei

Demult, lângă blocul meu, un bar era atracția cartierului:
o veche baracă muncitorească,
formă dreptunghiulară,
vopsită în albastru închis,
câteva mese de plastic, fără scaune.
Aici era locul de pelerinaj al muncitorilor de la combinat, uzina mecanică și termocentrală.
Barul se deschidea după-masa, se venea în 2 schimburi, de la 15 și de la 23.
Dionisia sau Dona Nebuna (cum o numeau vecinii) își aștepta adepții.
Părul ei roșu te ademenea ca un foc în tundra siberiană,
purta aceeași fustă scurtă de blugi cu multe capse,
un maiou sau jachetă.
Bârfitoarele din cartier spuneau că e fiica Ariadnei,
o vrăjitoare
și a spiritului pădurii de la Malul Alb.
Se spunea că Dionisia era un monstru care își arăta fața doar la miezul nopții
și că îi fermeca pe bărbați să se întoarcă mereu.
Îmi petreceam mult timp pe lângă crâșma Dionisiei.
În spatele ei aveam cazemata,
o groapă sub țevile groase de căldură
precum niște intestine uriașe de metal.
Acolo ne spuneam povești sinistre, beam Tanita
sau ne uitam peste numere vechi din Hustler.
Într-o seară, când părinții mei erau plecați,
am stat până târziu afară.
Cu mine a rămas doar Vali,
copilul zvăpăiat al blocului.
El mi-a propus să mergem la cazemată,
să vedem cum se transformă Dona Nebuna.
În gând aveam cuvintele mamei care mă avertiza să stau departe de acel loc sinistru.
Fără să îmi dau seama,
Vali mă trăsese după el
până în spatele bucății de fier ruginit transformată în bar.
Nimic spectaculos nu se petrecea sub umbreluțele de pe terasa improvizată.
Când să ne luăm tălpășița,
un cântec ușor, ca o adiere,
o voce neomenească,
ne-a țintuit locului.
Un cântec venit din alt timp,
de dinainte de timp,
a acoperit ca un năvod tot spațiul din jurul barului.
Dionisia era dezbrăcată complet și plutea printre mese,
grupuri de bărbați în salopete murdare,
cu fețe arse de soare, supte de muncă
și ochii umflați de oboseală și alcool,
sorbeau din păhărelele pline cu vinul casei.
Unii dansau, cântau, alții chiar se mângâiau,
toți se mișcau în ritmul cântecului șoptit al barmaniței,
care le striga să bea,
să își viziteze animalul,
să iasă din cușcă,
din moartea latentă.
În momentul ăla toți înnebuneau, țipau, se băteau, se îmbrânceau,
scoteau sunete bizare, odioase,
se târau spre Dona Nebuna,
să îi sărute picioarele, să îi atingă sânii.
Cu cât atmosfera devenea mai haotică,
Dionisia parcă se făcea și mai frumoasă,
cântecul devenea mai dulce, mai tragic,
un cântec care voiai să nu se termine
pentru care ți-ai da viața.
O amețeală bruscă mă apucase,
mă simțeam ca pe vârful unui munte, fără tub de oxigen.
Vali era acum în brațele Nebunei care îl legăna,
un portal s-a deschis în fața cârciumii
și amândoi au intrat.
Dintr-odată s-a lăsat liniștea serii,
greierii și-au reluat concertul,
licuricii au început să patruleze,
ghidând bețivii spre casele lor.
Terasa nu mai era,
luminile din interiorul barăcii erau stinse,
barul părea o amintire.
După câteva zile un excavator a distrus coșmelia ruginită,
iar în acel loc a apărut o frumoasă parcare.
Pacea cerea sacrificiu.

Mai multe texte
Citește și