Animale
(fragment)
Orașele se cunosc dimineața devreme.
Am scos-o la plimbare pe Roma. Am ieșit prin spatele blocului, am trecut pe lângă laboratorul de analize și am traversat până pe insula reprezentată de stația de autobuz.
Răceala dimineții îmi alunga mereu toate gândurile. Între Catedrala Mântuirii și Hotelul Marriott, la ora șapte dimineața, într-un pustiu alcătuit din mașini, autobuze și credincioși chiar e un sentiment de liniște și abandon. Există un punct în centrul lumii unde de fapt nu te vede nimeni, nu înregistrează nici o cameră, nu îi trece cuiva prin minte să se uite.
Frig, eram îmbrăcat în geaca neargă, de fâș, care îmi coboară până aproape de glezne. Pe cap o șapcă cu însemnele echipei Chelsea Londra și gluga trasă peste ea. Trebuia să mă odihnesc și îmi plăcea s-o fac aici: în mijlocul intersecției, unde ești, mi se părea mie, aproape invizibil. Nu puteam să parcurg întregul traseu de plimbare fără câteva minute de pauză pentru piciorul bolnav.
La câțiva metri de mine, pierdute parcă în nuanțele de gri ale dimineții și în aburul respirațiilor reci, angajatele primăriei sectorului 5, vreo zece femei cu veste verzi trase peste geci, se îngrijesc de curățenia străzilor, o divizie de femei scunde, care iarna sunt tăcute și înfofolite ca niște niște larve gigantice, iar vara sunt transpirate și gălăgioase, vorbesc porcos, beau Cola din sticle de 2L și îmi lăsau impresia că n-ar fi totuși chestii peste care să nu poți trece în viața asta.
Cât de sinceră e uneori pofta de viață a săracilor – parcă-și bagă picioarele în tot și sărbătoresc ca pe cel mai prețios lucru faptul că trag un fum de țigară și că mai târziu au bani de două beri reci.
Atunci, în acea dimineața, erau tăcute, gâdilau orașul cu măturile alea.
M-am odihnit, mă tot mișcam de pe o bucă pe alta pe banca îngustă de metal, îmi flexam încet genunchiul în care simțeam și auzeam prin interior niște pocnituri ușoare.
Oameni săraci și oameni bogați în mica parcare din fața Catedralei și femeile cu mături parcă fugite dintr-un cor al vrăjitoarelor, disponibilizate, ajunse în stradă.
Multe femei bogate caută vindecarea și mântuirea, bărbații bogați nu prea, am constatat. Mai mult sunt aduși la mântuire, mai mult însoțesc pe cineva. Ar putea să se audă cum se auzea înainte în gări: „Persoanele care au condus pe cineva la mântuire sunt rugate să coboare din vagoane.”
Femeile bogate au ceva de dive când sosesc la biserică, din pricina voalurilor, eșarfelor, baticurilor pe care și le pun pe cap și care le acoperă uneori și fața. Mulți săraci nu intră neapărat în biserică, au un comportament de zombie pe la poartă și în curte, se bălăngăne, le caută bogaților privirea, vor bani. Bogații nu au răbdare însă, nu le acordă acel contact vizual, se grăbesc spre vindecare și spre salvare, intră repede în biserică. Pomanagiii par niște paparazzi, iar acești bogați vedete hollywoodiene care intră precipitate în restaurant, ferindu-și fețele. Goana după vindecare e o boală pentru care nu s-a găsit încă niciun leac, oamenii vor să se vindece, vor să scape, vor să fie cum cred că au fost cândva! Cum nu au fost de fapt niciodată.
E o chestie la care m-am tot gândit, ceva care cred că-i definește pe oameni. Acele titluri de articole de pe internet în care se spune: „Slăbește acum, fără să renunți la mâncare și fără să faci mișcare, vezi care e secretul!”
Cam asta vor oamenii și au dreptate pentru simplul fapt că e absurd: de ce să te omoare fumul de țigară sau alcoolul, de ce să te îngrașe ciocolata și pâinea și mai știu eu ce? De ce?
Ca în fiecare dimineață, s-a auzit ușa metalică de pe palier, cea care dă spre ghenă. Așadar urmau orele Mariei, fata cu ochi negri și telefon roz care face curat în toate cele cinci scări ale blocului, la salonul de coafură de la parter, la clinica de inimă și clinica dentară, la florărie. Maria avea un mănunchi de chei, ca un gardian.
Uneori stăteam lipit de ușa de la intrare, la vizor, și când Maria ajungea pe palier, o urmăream dând cu mopul și dând din gură în același timp, oprindu-se chiar să gesticuleze. Vorbea încontinuu la telefon, cu căștile în urechi și îi povestea probabil unei prietene care, îmi imaginam eu, dă cu mopul în alt cartier, în altă parte a orașului, cu alte căști în urechi. Trecea, cobora la etajul de jos, ochiul meu din vizor rămânea să vadă mai departe ușa tânărului Robert Kociș, din celălalt capăt al palierului. Înalt, cu părul șaten, tuns mereu scurt, acest tip se mutase cu vreo doi ani în urmă în bloc. Aleargă în fiecare dimineață, îl zăream de pe balcon cum se pregătea după ce ieșea din scară, cum își ridica jambierele, își punea căștile în urechi și își trăgea niște mănuși subțiri, întru totul încântat de propria viață.
Ce mare lucru să ai atâta încredere în propriul corp, e ceva mai mult decât sănătate ori frica de boală.
Robert ăsta avea un mod foarte subtil de a saluta, mai mult ca un alibi, ceea ce mă făcea să întârzii cu privirea asupra gesturilor sale, tocmai pentru a lăsa ceva de înțeles cu asta. Ce-ar fi vrut el. Oricum, trebuia să-mi simtă dezaprobarea. Vecinul deci voia să fie civilizat și indiferent și îi cam reușea. Se întoarce de la alergat prin spatele blocului, iar jos, în parcarea goală deja la ora aia, mai făcea câteva rotiri ale trunchiului și mișcări pentru mobilitate: trupul său încins își lua la revedere de la publicul de betoane și geamuri. Îl priveam și eu din balcon, îl vedeam ca pe o operă de artă uitată de un miliardar amnezic într-o parcare de mall pustie. Îmi aprindeam o țigară și de fiecare dată mă gândeam că aș fi ieșit cu drag din corpul meu și aș fi intrat în corpul lui, să pășesc pur și simplu în celălalt ca într-o altă locuință. Alergătorul urca în scară, ajungea pe palier, se descălța și își lăsa adidașii la ușă. Singurul din bloc care făcea asta. Mi se pare un gest ofensator care nu se potrivea deloc cu răceala civilizată pe care voia s-o afișeze. Țineam practic la imaginea lui.
Cu niște luni în urmă, văzusem scris pe asfalt, în spatele blocului, cu cretă roșie: „Ești totul pentru mine!” Era scris mare, s-ar fi văzut și de pe bloc. Sub scris, desenată forma unei inimi. Eram sigur că aceste cuvinte pe care călcau oamenii dimineața în drumul lor spre mașiniile din parcare îi sunt adresate sportivului și corpului său viguros. O femeie îndrăgostită, o femeie înnebunită de acest triumf al vieții, o femeie cu creierii și cracii fierbinți.
– Dacă am scris eu și nu mai îmi duc aminte? Ce zici, Roma, de această posibilitate?
L-am văzut pe vecinul de palier Robert Kociș și în dimineața aceea, când a murit bătrânul Nache: transpirat cât trebuie, dacă se poate spune așa ceva, folosindu-se într-un mod aproape erotic de propriul corp, vibrând de sănătate și admirație de sine. Pe mine mă durea genunchiul, bineînțeles. Mă ridicasem prea repede din sufragerie, excercițiile de respirat mă goliseră cu totul de orice chef, ar fi fost minunat să adorm.
Serii de câte patru: patru secunde inspirat, patru ținut aerul în piept, și alte patru, și încă patru, apoi de la capăt. Simplu, banal, așa cum ar trebui să fie atunci când vrei să încetezi.
Respiram, nu judecam pe nimeni.
Uneori, în astfel de momente, când respirația era cea care mă trăgea după ea într-un spațiu gol, de liniște și pace, simțeam cât de măreț e corpul și mă trecea un fior: cât de nedreptățit e corpul! Dacă Dumnezeu e corpul și sufletul e Diavolul?
Am auzit mașina de poliție, am mers la fereastră, am văzut medicii, ambulanța roșie, luminile girofarului străluceau în geamurile de la etajul unu al blocului de vizavi.
Sunt zile când știi că undeva în apropiere cineva suferă și poate acela va fi sfârșitul său. Firesc ar fi ca groaza unui om care știe că va muri în clipele care urmează să aibă ceva din suflul unei bombe atomice. Așa ar trebui. Ar trebui să simțim când un om moare în apropierea noastră. Eram convins de asta ca de o lege banală din codul rutier. Pe o distanță de câteva străzi, inimile toate să rezoneze cu inima care se oprește pentru todeauna, câteva bătăi ca niște salve de tun. Bum, Bum! Și puțină tăcere apoi, ca și cum toate mor.