Revista Tomis

Share on facebook
Share on twitter
Share on whatsapp

Marian MIHAI

Pitbull

Joc rolul unei domnișoare bătrâne, spunea Agnès Varda
în secvența de deschidere a filmului său autobiografic.
Deși este vorba despre povestea mea de viață
sunt altele personajele, lucrurile care mă interesează.

La început nu am înțeles ce a vrut să spună
dar cu timpul am realizat că e mai important
ce se prăbușește, nu ce se ridică,
rana ce se cangrenează, nu migrația ei
spre locul unde primăvara vine și fără noi.

Sunt mai interesat de otravă decât de antidot,
de pacientul aflat în comă profundă
deasupra căruia sclipește un soare de plastic,
de pelicula delicată de durere ce acoperă pielea celor în viață.

Sunt interesat de apele în care plutesc
cu burta în sus pești radioactivi,
de pinguinii electrici și ecoul lor încă izbindu-se de ghețari.
Obsesia mea este planul ecliptic al planetei
înclinat actualmente cu un unghi de 23,4˚
față de planul ecuatorului ceresc.

Stăm unul lângă celălalt pe bancă, în parc,
între porumbei și hainele noastre lasă
căldura să treacă dintr-un braț în altul.

Fericirea mușcă din noi, pitbull furios.

Gedan-Barai

Doarme. Corpul lui
se desfășoară pe întreaga lungime
a cearșafului. Pentru paisprezece ani
ai săi, este un copil deja foarte înalt.

Din colțul gurii i se prelinge
pe pernă un fir subțire de salivă.
și dinții îi scrâșnesc. Strânge
din ei ca un câine care are în gură
o bucată de carne căreia
nu vrea să îi dea drumul.

Visează cu gura plină
de-o carne invizibilă.
Visează că o umbră
enormă și densă îi umple camera.

În interiorul și în afara visului,
este urmărit de întunericul care
lasă lucrurile fără formă.

Cu câteva secunde în urmă lumina
slabă a lunii a căzut pe masă și apoi
totul s-a întâmplat în nimic.

Nu știe cum monstrul
acela care îl privește târăște cu atâta
ușurință întunericul incomensurabil
care este trupul său.

Noaptea
a devenit brusc grea,
mâine câinii din cartier se vor trezi
țepeni și umezi
de parcă un monstru
uriaș i-ar fi înecat în gură.

Copilul a înțeles:
perfecțiunea Edenului a fost pierdută
din clipa în care lucrurile de lângă noi
au început să respire.

Inkukuleko

Privesc la un televizor enorm
într-o cameră minusculă.

Şi chiar dacă e târziu,
scutere, biciclete cu care se
livrează mâncare și aproape orice
roiesc peste tot
ca efectivele armatei unei țări
în stare de urgență.

Mă gândesc la un cuvânt nou
care să descrie o zi de rahat cum a fost asta,
la un cuvânt nou pentru felul în care
viața mea s-a oprit de mulți ani
într-un fel de echilibru neliniștitor,

tulburător ca sublinierea făcută
pe pagina 32 a exemplarului meu
din Satao a lui Nițescu:
“L-am ascultat pe Deleuze
într-o înregistrare cum visele oamenilor
devorează mereu, mereu amenință să ne înghită.”

Mă gândesc nu la ce creează durere,
ci la ce durerea creează.

Realitate pură

A existat o vreme când mi-am dorit
să fiu dependent,
să am siguranţa agățării continue,
fizice, chimice de ceva.
De un obiect, de o ființă,
de orice.

Fitzgerald, Kerouac, Capote, Stafford.
Ca și ei, aș fi vrut nu de o subiectivitate
să mă atașez, ci de schimbarea
produsă de asimilarea unei substanţe
fără voinţă în organismul meu.

Să nu depind de nimeni pentru
acest lucru. Să-mi îndrept dorința către
ceva care nu are dorință,
voința către ceva fără voință.
Forma mea către ceva fără formă.
Conturul meu pentru ceva fără contur.

Să știu că pactul se face, există între mine
și o substanță inanimată.
Să știu că în lumea din afara mea există
o moleculă capabilă să se integreze
în metabolismul meu afectiv,
o moleculă care m-ar putea elibera
de zgomotul, apăsarea, dimensiunea,
umbrele realității pure,
de acele momente când mă trezesc
dintr-un coșmar și preț de secunde bune
nu trăiesc cu convingerea că sunt treaz
și aștept acesta să continue.

Irina

Cățărați pe gardurile-nalte de la depou,
de-acolo, de sus, vedeam omul nou.
În oglinda brăzdată de fire subțiri, vineții,
se spăla printre cârlige de tracțiune, osii.

Cineva a zis: hai, băi, să punem toți bani,
îi luăm ceva de băut și ne lasă.
Niciunul nu treceam de 14 ani,
iarba creștea-njurul gleznelor curată și grasă.

Bărbatul a mormăit ceva și-a luat sticla,
s-a așezat să bea-n iarba luminoasă și deasă,
apoi a venit Irina-n mantie de mătase și pietre cu bicla
și-a zis că pe frate-su îl cheamă mă-sa cu mingea acasă.

Şi-acum mai visez cârlige de tracțiune, osii,
pe Irina-n mantia de mătase cum vine cu bicla,
visez lucruri pe care nu am cui le povesti,
visez că ceferistu’-n pufoaică îmi întinde sticla.

CITEȘTE ȘI

Silviu GONGONEA

Când mă întorc acasă

Ne-am mutat și cerul are altă culoare
ne-am găsit o casă un loc ne-am regăsit
finețurile gesturilor domestice
șlefuite în ani
Fetița noastră a crescut și ochii ei
au rămas albaștri
Poți iubi poți dărui fără să ceri nimic înapoi
poți trăi fericit
O coțofană dojenește câinele de sus de pe gard
în soarele oblic
ochii lui i se par strălucitori
lătratul lui se aude în tot cartierul de case
Noaptea e întuneric beznă la noi
când mă întorc acasă
aprind lanterna telefonului.

Citește mai mult »

Paul MIHALACHE

Istoria lui FDP

(fragment)

Iulian Ghervas este regizor de film documentar. A cochetat o vreme cu proza scurtă, dar nu a publicat niciodată. Florin mi-a spus că este unul dintre prietenii lui vechi, printre puținii care îl cunosc foarte bine, și că ar trebui neapărat să discut cu el, m-ar ajuta pentru carte. I-am scris pe Facebook și am stabilit să ne vedem miercuri seară,

Citește mai mult »
Mai multe texte
RUBRICI: